Pe urmele flăcării, de Hafsah Faizal (fragment în avanpremieră)

Oamenii trăiau pentru că ea ucidea.
Oamenii mureau pentru că el trăia.

Zafira este Vânătorul, deghizată în bărbat când se aventurează în blestemata pădure Arz pentru a-și hrăni poporul. Nasir este Prințul Morții și îi asasinează pe cei suficient de nebuni ca să-l înfrunte pe autoritarul său tată, sultanul.

Dacă oamenii vor descoperi că Zafira e o fată, realizările ei nu vor mai conta; dacă Nasir va da dovadă de compasiune, tatăl lui îl va pedepsi în cele mai brutale moduri cu putință.

Și Zafira, și Nasir sunt adevărate legende în regatul Arawiyei ― dar niciunul dintre ei nu-și dorește asta.

Războiul stă să izbucnească și ținutul Arz înaintează în fiecare zi, cucerind pământul și absorbindu-l în umbră. Când Zafira pornește în căutarea unui artefact pierdut care să redea magia lumii ei suferinde și să oprească Arzul, Nasir e trimis de sultan într-o misiune asemănătoare: să recupereze artefactul și să-l ucidă pe Vânător. 

Iubirea e pentru copii, a grăit copila.

Moartea e pentru nebuni, a grăit umbra.

Bezna e destinul meu, a rostit băiatul.

Credința e căderea mea, a grăit vulturul.

Suferința e soarta noastră, a zis frumusețea.

Și cu toții se înșelau amarnic.

Oamenii trăiau pentru că ea ucidea. Și dacă asta însemna să înfrunte tărâmul Arz chiar și acolo unde soarelui îi era teamă să răsară, atunci așa să fie.

Uneori, într-o zi mai bună, Zafira bint Iskandar se credea mai curajoasă decât soarele însuși. În cea mai mare parte a timpului, nu mai aștepta ca veșnic întunecatul Arz să rămână în urma ei și se înfigea hotărâtă în câmpiile din califatul ei, cu zăpada lor blestemată cu tot.

Azi era una dintre zilele acelea, în ciuda coarnelor pe care le simțea tăioase în palme. S-a eliberat din închisoarea blestemată a pădurii, prefăcându-se că oftatul se datorează unei misiuni îndeplinite, nicidecum unei spaime cuibărite adâns în inima ei. Soarele dimineții a întâmpinat-o sărutându-i obrajii.

Marhaba¹ și ție, lașule.

Lumina zilei era mereu palidă în califatul Demenhur, pentru că soarele însuși nu știa ce să facă în privința zăpezii care ar fi trebuit să fie nisip.

Înaintea ochilor ei, marea albă se vălurea moale și neatinsă, oferindu-i un moment de satisfacție în singurătate, chiar dacă degetele de la picioare îi amorțiseră, iar aerul rece o strângea de nas. Căci într-un califat unde exista pericolul ca acțiunile unei femei să se întoarcă împotrivă-i, nu era deloc ușor să te prefaci a fi bărbat. Mai ales când avea rotunjimi, glas și umblet de femeie.

Trăgea după ea carcasa cerbului, lăsând în urmă o urmă de abur și o dâră însângerată în zăpadă. În aer plutea o promisiune. O neclintire bizară a pământului și a copacilor șoptitori.

Nu e nimic. Paranoia avea felul ei de a se insinua exact când și-o dorea mai puțin. O copleșeau emoțiile din cauza nunții care se apropia, asta era tot.

Sukkar a nechezat de lângă parul putrezit de care-l priponise, una cu împrejurimile, în veșmântul lui aproape alb. Cât timp fata i-a legat repede cerbul de șa, armăsarul a rămas cuminte, la fel de dulce ca numele pe care i-l dăduse².

– Am avut noroc la vânătoare azi, i-a spus ea calului care n-o ajutase cu nimic. Apoi i s-a suit în spinare.

Sukkar n-a reacționat, mulțumindu-se să scruteze depărtarea înspre Arz ca și cum vreun ifrit³ ar fi urmat să sară de undeva și să-l înghită cu totul.

– Ticălosule, a zis Zafira, cu un zâmbet pe buzele amorțite.

Deși erau cu toții niște lași când venea vorba despre pădure — fiecare dintre cele cinci califate care formau Arawiya se temeau de Arz, căci acesta mărginea și acele tărâmuri. Era un blestem pe care-l împărțeau de când pământurilor li se furase magia. Baba⁴ o învățase pe Zafira că Arz era, în multe feluri, doar o pădure. O învățase cum să se folosească de aceasta în avantajul propriu. O învățase cum să creadă că poate îmblânzi pădurea, deși, în realitate, nu putea. Nimeni nu putea.

Moartea lui o dovedea cu vârf și îndesat.

Zafira l-a cârmit pe Sukkar departe de pădure, spre luminiș, pătrunzând mai adânc în Demenhur. Dar ținutul Arz cerea întotdeauna să-l privești încă o dată. Fata s-a oprit și s-a răsucit.

Pădurea o privea. Respira. Copacii ei scheletici își întindeau degetele noduroase în umbra rotitoare.

Unii spuneau că pădurea devora oameni așa cum vulturii devorau cadavrele. Cu toate acestea Zafira se-ntorcea, zi după zi, vânătoare după vânătoare. Era conștientă că fiecare incursiune putea fi ultima și, deși jurase că nu se teme prea tare, cea mai mare spaimă era să nu cumva să se rătăcească.

Totuși. Undeva, pe dinăuntrul ei, era o vibrație care o făcea să savureze vizitele acestea în miezul întunericului. Ura ținutul Arz. Îl ura atât de mult, încât tânjea după el.

– Ahh, avem timp să ne holbăm la Arz în fiecare zi nenorocită, i-a zis lui Sukkar, cu un tremur în glas. Trebuie să ne-ntoarcem până la nuntă, ori Yasmine o să ne taie capetele.

Nu că lui Sukkar i-ar fi păsat. Zafira a plescăit și l-a mânat înainte. Mușchii încordați ai calului s-au relaxat pe măsură ce distanța dintre ei și Arz creștea.

Asta până când aerul s-a îngreunat de o altă prezență.

Fetei i s-a zbârlit părut de pe ceafă. A aruncat o privire îngrijorată peste umăr. Ținutul Arz se holba la ei, parcă respirând întretăiat. Nu — oricine ar fi fost, se afla aici, în Demenhur, imitând tăcerea aproape la fel de bine ca ea.

Aproape.

Lucrul de care se temea mai tare decât de a se rătăci în Arz era că va fi prinsă de cineva care să dea în vileag că nu era vânător, ci vânătoreasă, o fată de 17 ani ascunsă sub pelerina misterioasă și greoaie a tatălui său, de fiecare dată când ieșea la vânătoare. Atunci va fi abandonată și toate victoriile ei luate în derâdere. Identitatea ei va fi dezvăluită cu răutate.

Oamenii mureau pentru că el trăia. Și dacă aceasta era singura cale de a supraviețui, atunci așa să fie.

Acum trei nopți fusese un viscol neobișnuit de puternic în califatul vecin, Demenhur, iar în Sarasin era mai frig din cauza asta. Combinația dintre căldura deșertului și răcoarea ciudată îi zgâlțâia oasele lui Nasir, dar se afla aici, departe de căminul său din Fortăreața Sultanului, mica fâșie de pământ de unde sultanul conducea cele cinci califate ale Arawiyei.

Misiunile în Sarasin îi aduceau lui Nasir un soi pe nostalgie pe care n-o putea înțelege. Deși nu trăise vreodată acolo, era califatul strămoșilor săi, iar asta era și familiar, și bizar în același timp.

Venea aici pentru un singur lucru: crima.

¹ Cuvânt în limba arabă care echivalează cu „Bun venit”, „Salutare”. Este format din Mar (Dumnezeu) și haba (iubire). Așadar, Dumnezeu este iubire (n. t.).

² Sukkar înseamnă „zahăr”, în limba arabă (n. t.).

³ Ifrit – personaj din mitologia arabă, un fel de spirit supranatural (n. t.).

⁴ Baba – tată, în limba arabă (n. t.).