Lady Smoke, continuarea romanului Prințesa de cenușă, este un dark fantasy despre un tron furat cu violență și o fată care trebuie să lupte pentru a-l înapoia poporului ei.

Kaiserul a omorât-o pe mama Theodosiei, Regina de Foc, când Theo avea doar șase ani. A pus stăpânire pe țara ei și a ținut-o prizonieră, încoronând-o drept Prințesa de cenușă – un animal de companie cu care să se joace și pe care să-l umilească vreme de zece ani. Dar s-a terminat. Kaiserul și-a considerat prizoniera slabă și lipsită de apărare. Nu și-a dat seama că o minte ascuțită este cea mai letală armă.

Theo nu mai poartă o coroană de cenușă. Și-a luat înapoi titlul de drept și un ostatic – pe prințul Søren. Dar poporul ei rămâne înrobit Kaiserului, iar ea e acum la mii de kilometri distanță de ei și de tronul său.

Pentru a recupera totul, va avea nevoie de o armată. Doar că, pentru a face rost de o armată, trebuie să aibă încredere în mătușa ei, temutul pirat Dragonsbane. Și conform lui Dragonsbane, o armată se poate obține doar dacă Theo se căsătorește. Ceva ce o regină astreană nu a făcut vreodată. Theo știe că libertatea vine cu un preț, dar e determinată să găsească o cale prin care să-și salveze țara fără să se piardă pe sine însăși.

Capitolul I: Singură

SIMT PE LIMBĂ DULCEAȚA cafelei aromate, preparată cu o lingură generoasă de miere. Așa cum o cere mereu Crescentia. Stăm în pavilion, așa cum am mai stat de o mie de ori înainte, cu ceștile de porțelan aburinde în mâini, pentru a ne proteja de răcoarea din aerul de seară. Pentru o clipă, pare exact ca înainte, o liniște confortabilă plutind în întunericul care ne înconjoară. Mi-a fost dor să vorbesc cu ea, mi-a fost dor și de asta – cum putem sta împreună fără a simți nevoia să umplem tăcerea cu discuții lipsite de sens.

Dar e o prostie. Cum să-mi fie dor de Cress, când ea stă chiar în fața mea?

Râde de parcă mi-ar putea citi gândurile și își așază ceașca pe farfurioară cu un zăngănit care îmi vibrează în oase. Se apleacă peste masa poleită ca să-mi ia mână liberă într-ale ei.

— Oh, Thora, spune cu glasul cântându-mi numele fals ca pe o melodie. Și mie mi-a fost dor de tine. Dar data viitoare nu îmi va mai fi.

Înainte să înţeleg sensul vorbelor ei, lumina de deasupra se schimbă, soarele devine tot mai strălucitor, până când e pe deplin luminată, fiecare centimetru groaznic din ea. Gâtul carbonizat și descuamat, ars până la înnegrire de Encatrio pe care i l-am dat, părul alb şi fragil, buzele gri și sfărâmicioase asemenea coroanei de cenușă pe care obișnuiam să o port.

Frica și vinovăția mă copleșesc când îmi aduc aminte. Îmi amintesc ce i-am făcut; îmi amintesc de ce am făcut-o. Îmi amintesc fața ei de cealaltă parte a gratiilor celulei mele, plină de furie când îmi spunea că va aplauda la moartea mea. Îmi amintesc că gratiile erau fierbinți acolo unde le atinsese.

Încerc să-mi retrag mâna, dar ea mi-o prinde repede, în timp ce zâmbetul ei de prințesă din povești scoate la iveală colți pătați cu cenușă și sânge. Îi simt pielea fierbinte, mai fierbinte chiar decât a lui Blaise. E focul însuși pe pielea mea și încerc să țip, dar nu iese niciun sunet. Nu îmi mai simt mâna și sunt ușurată o secundă, până mă uit în jos și văd că s-a transformat în cenușă, praf sfărâmat în prinsoarea lui Cress. Focul își face drum pe braț în sus și coboară pe celălalt, răspândindu-se pe piept, pe torace, pe picioare și pe tălpi. Capul îmi ia foc la sfârșit și ultimul lucru pe care îl văd este Cress, cu zâmbetul ei monstruos.

— Uite, nu e mai bine așa? Acum, nimeni nu te va lua drept regină.

Când mă trezesc, pielea mi-e udă leoarcă, așternuturile de bumbac sunt prinse în jurul picioarelor și ude de transpirație. Stomacul mi se agită, amenințând să se reverse, deși nu sunt sigură că am mâncat ceva ce ar putea fi vărsat, în afară de câteva coji de pâine seara trecută. Mă ridic în capul oaselor, cu o mână pe stomac pentru a-l liniști și clipind ca să-mi ajut ochii să se adapteze la întuneric.

Îmi ia un moment să-mi dau seama că nu sunt în patul meu, nici în camera mea, nu sunt nici măcar în palat. Spațiul este mai mic, patul e doar puțin mai mare decât un culcuș îngust, cu o saltea subțire, așternuturi roase și o pătură. Stomacul mi se mișcă într-o parte, rostogolindu-se într-un fel care-mi produce greață până când îmi dau seama că nu e deloc stomacul – întreaga încăpere se clatină dintr-o parte în alta. Stomacul doar oglindește mișcarea.

Evenimentele din ultimele două zile mi se strecoară înapoi în minte. Temnița, procesul Kaiserului, Elpis murind la picioarele mele. Îmi amintesc cum m-a salvat Søren, pentru ca apoi el însuși să fie întemnițat. Imediat ce-mi vine acest gând, îl alung. Există o mulţime de lucruri de care să mă simt vinovată – luarea lui Søren ca ostatic nu poate fi unul dintre ele.

Sunt pe vasul Smoke, îmi amintesc, în drum spre ruinele din Anglamar, ca să încep recucerirea Astreei. Sunt în cabina mea, singură și în siguranță, în vreme ce Søren este ținut în lanțuri în carceră.

Închid ochii și îmi las capul în palme, dar imediat ce fac asta, îmi apare în minte chipul lui Cress, toată numai obraji roz și gropițe și ochi gri larg deschiși, exact așa cum arăta prima oară când am întâlnit-o. Inima îmi zvâcnește în piept la gândul fetei care era, al fetei care eram şi care s-a agățat de ea pentru că era singura salvare în viaţa mea de coșmar. Prea rapid, acea imagine cu Cress este înlocuită cu ea așa cum am văzut-o ultima oară, cu ură în ochii gri și reci și cu pielea gâtului carbonizată și desprinsă în fâșii.

Nu ar fi trebuit să supraviețuiască otrăvii. Dacă nu aș fi văzut-o cu propriii mei ochi, nu aș fi crezut. O parte din mine e ușurată, deși cealaltă parte nu va uita niciodată cum s-a uitat la mine când a promis să radă Astrea de pe fața pământului, cum a spus că-l va ruga pe Kaiser să-i dea voie să-mi păstreze capul după ce mă vor executa.

Mă trântesc pe spate, lovind cu zgomot perna subțire. Mă doare tot corpul de oboseală, dar mintea îmi e un vârtej care nu dă semne că s-ar liniști. Totuși închid ochii strâns și încerc să blochez toate gândurile despre Cress, deși ea zăbovește pe margini, fantoma unei prezențe.

Camera e prea tăcută – atât de tăcută, încât capătă o sonoritate proprie. O aud în lipsa respiraţiilor Umbrelor mele, a mișcărilor abia perceptibile pe care le făceau, în lipsa şoaptelor dintre ei. Este o liniște asurzitoare. Mă întorc pe o parte, apoi pe cealaltă. Tremur și strâng pătura mai tare în jurul meu; simt iar focul atingerii lui Cress și arunc de tot pătura, care cade grămadă pe podea.

Nu pot să adorm. Cobor din pat și găsesc pelerina groasă de lână pe care mi-a lăsat-o Dragonsbane în cabină. Mi-o pun peste cămașa de noapte. Mă înghite, atârnând până la glezne, comodă și lipsită de formă. Materialul se destramă și a fost peticită de atât de multe ori, încât mă îndoiesc că a mai rămas ceva din pelerina de la început, dar tot o prefer rochiilor de mătase fină pe care Kaiserul mă obliga să le port.

Ca de fiecare dată, gândul la Kaiser îmi alimentează flacăra de furie din stomac până când ajunge să pârjolească totul în mine, transformându-mi sângele în lavă. E un sentiment care mă înspăimântă, chiar și când îl savurez. Blaise mi-a promis odată că voi aprinde focul care îl va transforma pe Kaiserul în cenușă și nu cred că sentimentul acesta va trece până nu o voi face.

 

Capitolul II: Siguranță

CORIDOARELE DE PE SMOKE sunt pustii și tăcute, fără un suflet la vedere. Singurul sunet este troncănitul ușor al pașilor de deasupra și vacarmul mut al valurilor care se sparg de carenă. Trec de un hol, apoi de altul, căutând o cale să urc pe punte, înainte să-mi dau seama că sunt pierdută fără de speranță. Deși în timpul turului pe care mi l-a făcut Dragonsbane mai devreme am crezut că mi-am făcut o idee despre configurația vasului, la ora aceasta pare un loc complet diferit. Privesc peste umăr, așteptându-mă să zăresc o Umbră, dar îmi dau seama că ele nu mai sunt. Nu mai e nimeni.

Timp de zece ani, prezența altora a fost o greutate constantă pe umerii mei, care m-a sufocat. Mi-am dorit cu nesaț ziua în care să scap și să pot fi, în sfârșit, singură. Acum, totuși, o parte din mine simte lipsa companiei permanente. Cel puțin Umbrele m-ar ajuta să nu mă rătăcesc.

În sfârșit, după alte câteva întoarceri, găsesc niște scări abrupte care duc direct pe punte. Treptele sunt șubrede și zgomotoase și le urc încet, îngrozită că m-ar putea auzi cineva și ar veni să mă prindă. Trebuie să-mi reamintesc că nu mă mai furișez – sunt liberă să mă plimb după cum poftesc.

Deschid ușa și aerul mării îmi biciuiește fața, suflându-mi părul în toate direcțiile. Îl așez la loc cu o mână ca să-l ţin departe de ochi, iar cu cealaltă îmi strâng pelerina mai aproape. Nu mi-am dat seama cât de stătut era aerul de sub punte până când nu mi-a intrat în plămâni aerul proaspăt.

Aici, sus, sunt câțiva membri ai echipajului care muncesc, un echipaj mic care se asigură că Smoke nu deviază de la curs sau nu se scufundă în miez de noapte, dar sunt cu toții prea confuzi și concentrați pe treburile lor ca să-mi arunce mai mult de-o privire când trec pe lângă ei.

Noaptea e rece, mai ales cu vântul care izbește violent apa. Îmi încrucișez brațele pe piept în timp ce îmi croiesc drum spre proră.

S-ar putea ca încă să mă mai adaptez la singurătate, dar nu cred că mă voi sătura vreodată de asta: cerul deschis peste tot deasupra mea. Fără pereți, fără restricții. Doar aer și mare și stele. Sus, cerul e împânzit de stele, atât de multe, încât e greu să aleg una anume. Artemisia mi-a spus că marinarii folosesc stelele ca să se orienteze, dar nu-mi pot imagina cum este posibil un astfel de lucru. Sunt prea multe ca să înțelegi ceva.

Prora vasului nu este atât de goală pe cât speram. Lângă balustrada din față, o siluetă singuratică, cu umerii aplecați, privește la oceanul de dedesubt. Înainte chiar să ajung destul de aproape ca să-i disting vreuna dintre trăsături, știu că e Blaise. El e singura persoană pe care o cunosc care poate să lâncezească în timp ce emană o energie atât de debordantă.

Sunt cuprinsă de ușurare și grăbesc pasul spre el.

— Blaise, spun atingându-i brațul.

Căldura pielii lui și faptul că e treaz la această oră îmi fac mintea mea să o ia în toate direcțiile, dar refuz să îi dau voie. Nu acum. Acum doar am nevoie de cel mai vechi prieten al meu.

Se întoarce spre mine, surprins, apoi zâmbește, deși puţin mai nesigur decât eram obișnuită.

Nu am mai vorbit de când am urcat la bord, în această după-amiază, și o parte din mine s-a temut de momentul acesta. Trebuie să știe că am inversat ceștile pe drum, dându-i lui ceaiul în care amestecase un medicament de dormit pentru mine. Trebuie să știe de ce am făcut-o. Asta nu este o conversație pe care să vreau să o am acum.

– N-ai putut dormi? mă întreabă privind în jur, după care se uită iar la mine.

Deschide gura, dar o închide din nou. Își drege glasul.

– Poate fi dificil până te obișnuiești să dormi pe o navă. Cu balansul și cu sunetul valurilor…

– Nu e asta, zic.

Vreau să-i spun despre coșmarul meu, dar deja îmi pot imagina ce va răspunde. A fost doar un vis, va spune. Nu a fost real. Cress nu e aici, nu îți poate face rău.

Oricât de adevărat ar fi, nu mă pot convinge să și cred asta.