Fragment în avanpremieră: Vraja spinilor, de Margaret Rogerson

O ucenică. O bibliotecă magică. Un vrăjitor puternic. Și o luptă pe viață și pe moarte pentru salvarea Marilor Biblioteci. Romanul Vraja Spinilor poate să fie precomandat până pe 24 mai cu 30% reducere pe storiabooks.ro!

Toți vrăjitorii sunt malefici. Elisabeth a știut asta întotdeauna. Abandonată de mică, a fost crescută în una dintre Marile Biblioteci din Austermeer și a crescut printre unelte vrăjitorești – grimoare magice care șoptesc pe rafturi și își zornăie lanțurile de fier. Dacă sunt provocate, se transformă în monștri grotești din cerneală și piele.

Când un act de sabotaj eliberează cel mai periculos grimoar din bibliotecă, intervenția disperată a lui Elisabeth o implică în complot. Neavând pe nimeni altcineva la care să apeleze, cu excepția dușmanului ei de moarte, vrăjitorul Nathaniel Thorn, și a misteriosului său slujitor demonic, Silas, se trezește în mijlocul unei conspirații vechi de secole, care ar putea să ardă până în temelii nu numai Marile Biblioteci, ci și întreaga lume odată cu ele.

În timp ce legătura dintre ea și Nathaniel devine din ce în ce mai strânsă, Elisabeth începe să pună sub semnul întrebării tot ce a fost învățată – despre vrăjitori, despre bibliotecile pe care le iubește, despre sine însăși. Pentru că Elisabeth are o putere pe care niciodată nu ar fi bănuit-o și un viitor pe care niciodată nu și l-ar fi putut imagina.

Capitolul 1

Seara s-a lăsat în timp ce moartea pătrundea în Marea Bibliotecă din Summershall. A sosit într-o trăsură. Elisabeth stătea în curte și privea cum năvălesc în tropote caii prin porți, cu o sclipire sălbatică în ochi. Sus pe cer, ultimele urme ale apusului își proiectau vâlvătaia în ferestrele din turnul Marii Biblioteci, creând impresia că, înăuntru, încăperea fusese cuprinsă de flăcări – dar lumina s-a retras repede în înălțimi, devenind tot mai mică și trasând lungi dâre de umbră ce porneau dinspre îngerii și garguiele care păzeau parapetele brăzdate de ploaie ale bibliotecii.

O emblemă aurită a sclipit pe o latură a trăsurii, în momentul când aceasta s-a oprit cu un huruit: un condei și o cheie încrucișate, simbolul Collegiumului. Partea din spate a trăsurii era transformată în celulă cu ajutorul unor bare de fier. Cu toate că seara era răcoroasă, Elisabeth avea palmele acoperite de sudoare.

— Scrivener, a răsunat vocea femeii care stătea lângă ea. Ai luat sarea? Mănușile?

Elisabeth a bătut cu mâna peste curelele de piele care i se încrucișau pe piept, pipăind după săculețele prinse de ele, după cutiuța cu sare care îi atârna la șold.

— Da, doamnă Directoare.

Nu îi lipsea decât o sabie. Dar nu avea să obțină dreptul de a purta una decât odată ce avea să devină gardian, după ani întregi de pregătire la Collegium. Puțini bibliotecari au reușit așa ceva. Fie renunțau, fie mureau.

— Bine.

Directoarea a tăcut o vreme. Era o femeie distantă, elegantă, cu trăsături reci, ten palid și un păr roșu ca focul. O cicatrice i se întindea de la tâmpla stângă coborând până pe falcă, ceea ce făcea ca obrazul să îi fie ridat, iar un colț al gurii să îi stea permanent într-o parte. La fel ca Elisabeth, avea curele de piele peste piept, dar pe sub ele purta uniformă de gardian în locul celei de ucenic. Lumina lămpilor era reflectată de nasturii de alamă ai hainei ei închise la culoare și de ghetele lustruite. Sabia atârnată la curea era subțire și ascuțită, iar pe mâner luceau granate.

Sabia asta era bine-cunoscută în Summershall. I se dăduse numele de Ucide-demoni și Directoarea a folosit-o ca să lupte cu un Malefict pe când avea doar 19 ani. Atunci s-a ales cu cicatricea, despre care umbla vorba că îi provoacă niște dureri atroce de fiecare dată când vorbește. Elisabeth se îndoia de exactitatea acestor zvonuri, dar ceea ce nu se putea tăgădui era faptul că Directoarea își alegea cu grijă cuvintele și cu siguranță nu zâmbea niciodată.

— Ține minte, a continuat Directoarea în cele din urmă, dacă auzi o voce în cap odată ce vom fi ajuns în catacombă, să nu asculți ce îți spune. Este Categoria Opt, veche de secole, și cu așa ceva nu e de glumit. De când a fost creat, a făcut zeci de oameni să-și piardă mințile. Ești pregătită?

Elisabeth a înghițit. Nodul din gât o împiedica să răspundă. Nu prea îi venea să creadă că Directoarea vorbea cu ea și cu atât mai puțin că o convocase pentru a ajuta să fie dusă o livrare în catacombă. De obicei, o asemenea responsabilitate revenea cuiva aflat mult deasupra gradului de ucenic bibliotecar. Speranța se zbătea înăuntrul ei asemenea unei păsări închise într-o casă, își lua zborul, cădea, apoi își lua din nou avânt, istovindu-se până la epuizare pentru promisiunea cerului liber, undeva, departe. Apoi a pâlpâit groaza, ca o umbră.

Îmi dă o șansă să dovedesc că merit pregătirea pentru a deveni gardian, și-a zis în sinea ei. Dacă dau greș, o să mor. Atunci măcar o să fiu de folos la ceva. Mă pot îngropa în grădină, să fiu hrană pentru ridichi.

Și-a șters palmele transpirate de marginile hainelor și a încuviințat din cap.

Directoarea a pornit să traverseze curtea, iar Elisabeth a urmat-o. Pietrișul scârțâia sub picioarele lor. Pe măsură ce se apropiau, o duhoare groaznică umplea aerul, ca de piei îmbibate de apă și lăsate să putrezească pe țărm. Elisabeth crescuse în Marea Bibliotecă, în mirosul de cerneală și de pergament al volumelor magice, dar asta era cu totul altceva decât era ea obișnuită. Din cauza duhorii o usturau ochii și i se făcuse pielea de găină pe brațe. Până și caii erau agitați din pricina ei. Aceștia băteau din picioare pe loc, împrăștiind pietrișul, fără să țină seama de încercările vizitiului de a-i potoli. Într-un fel, îi invidia, pentru că cel puțin nu știau ce au cărat în spate tot drumul până aici, din Capitală.

Doi gardieni au sărit din partea din față a trăsurii, cu mâinile înțepenite pe mânerele săbiilor. Elisabeth s-a forțat să nu se dea înapoi în momentul în care aceștia i-au aruncat o privire încruntată. Și-a îndreptat spatele și a ridicat bărbia, străduindu-se să își potrivească înfățișarea cu figurile lor împietrite. Poate că nu avea să câștige niciodată dreptul de a purta sabie, dar măcar putea să se arate îndeajuns de cura-joasă pentru a mânui una.

Inelul cu chei al Directoarei a zornăit, iar ușa din spate a trăsurii s-a dat în lături cu un scârțâit răsunător. În primul moment, în întuneric, celula cu bare de fier a părut goală. Apoi Elisabeth a distins un obiect pe podea: un cufăr de fier pătrățos, plat, închis cu cel puțin zece lacăte. Unui necunoscător, această precauție i s-ar fi părut absurdă – dar nu pentru multă vreme. În tăcerea înserării, dinăuntrul cufărului a răsunat tare o singură bufnitură, suficient de puternică încât să se zgâlțâie trăsura și ușile să se clatine din țâțâni cu zgomot. Unul dintre cai a nechezat.

— Repede! a zis Directoarea.

A apucat unul dintre mânerele cufărului, iar Elisabeth, pe celălalt. L-au săltat cu greu între ele și au pornit înspre o ușă care avea gravată o inscripție în partea de sus, sulul arcuit fiind susținut de o parte și de alta de câte un înger plângă-tor. OFFICIUM ADUSQUE MORTEM erau cuvintele care se puteau desluși cu greu din pricina întunericului. Datoria chiar cu prețul vieții.

Au pătruns într-un coridor lung, ai cărui pereți de piatră luceau în lumina săltăreață a torțelor. Brațul lui Elisabeth obosise deja din pricina cufărului greu ca plumbul. Acesta nu s-a mai mișcat, fapt care însă nu a reușit să o liniștească, deoarece bănuia ce înseamnă: cartea dinăuntru asculta. Era în așteptare.

Un alt gardian făcea de strajă la intrarea în catacombă. Când a văzut-o pe Elisabeth alături de Directoare, ochii lui mici au licărit de ură. Era Gardianul Finch – era un bărbat cărunt, cu părul cenușiu tuns scurt și buhăit la față, din care pricină trăsăturile păreau a i se estompa, asemenea unor stafide într-o budincă. Le era bine cunoscut ucenicilor pentru că avea mâna dreaptă mai mare decât cealaltă, cu mușchii umflați, după ce o folosise atât de des ca să îi biciuiască.

Elisabeth a strâns mai tare mânerul cufărului, până ce încheieturile degetelor i s-au albit, pregătindu-se instinctiv să primească o lovitură, dar Finch nu putea să îi facă nimic de față cu Directoarea. Mormăind printre dinți, a tras de un lanț. Centimetru cu centimetru, grilajul a început să se ridice, astfel că dinții lui negri și ascuțiți le atârnau deasupra capului.

Elisabeth a făcut un pas înainte.

Iar cufărul s-a zgâlțâit.

— Ține-l bine, s-a răstit Directoarea, în timp ce amândouă s-au proptit de zidul de piatră, abia ținându-și echilibrul.

Lui Elisabeth i s-a strâns stomacul. Piciorul îi atârna peste marginea scării în spirală care cobora vertiginos, răsucindu-se, în întuneric.

A realizat dintr-odată adevărul terifiant. Grimoarul a vrut ca ele să cadă. Și-a imaginat cufărul prăvălindu-se pe scări, lovind dalele de la baza lor, capacul sărind în lături – și ar fi fost vina ei…

Mâna Directoarei a prins-o de umăr.

— E în regulă, Scrivener. Nu s-a întâmplat nimic. Apucă-te de balustradă și mergi mai departe.

Cu un efort, Elisabeth s-a întors dinspre privirea încruntată și acuzatoare a lui Finch. Și-au continuat coborârea. De dedesubt se ridica o răcoare subterană, mirosind a rocă rece și a mucegai, precum și a ceva mai puțin natural. Chiar și piatra emana răutatea lucrurilor străvechi ce zăcuseră veacuri întregi în întuneric – conștiințe neadormite, minți golite de vise. Înăbușită de mii de kilograme de pământ, liniștea era atât de profundă încât Elisabeth nu își auzea decât propriul puls bubuind în urechi.

Își petrecuse copilăria explorând ungherele și firidele din Marea Bibliotecă, băgându-și nasul prin nenumăratele ei taine, dar nu intrase niciodată în catacombă. A simțit-o întreaga ei viață cum stă la pândă, sub bibliotecă, asemenea unei prezențe de nerostit care se ascunde sub pat.

Asta e șansa mea, și-a zis ea din nou. Nu își permitea să se teamă.

Au ajuns într-o încăpere care semăna cu cripta unei catedrale. Pereții, tavanul și pardoseala erau toate cioplite în aceeași piatră cenușie. Stâlpii cu caneluri și bolțile din tavan fuseseră făcute cu măiestrie, chiar cu venerație. În nișele din pereți se aflau statui de îngeri, la picioarele cărora pâlpâiau lumânări. Cu ochi triști și adumbriți, vegheau asupra șiruri-lor de rafturi de fier care formau culoare în centrul catacombei. Spre deosebire de rafturile cu cărți din secțiunile de sus ale bibliotecii, acestea erau bine fixate pe loc. Cuferele ferecate erau legate cu lanțuri și glisau între rafturi asemenea unor sertare.

Elisabeth încerca să se convingă că șoaptele din cuferele pe lângă care treceau erau doar în imaginația ei. Lanțurile erau acoperite de un strat gros de praf. La multe dintre cufere nu se mai umblase de decenii, iar ceea ce se afla înăuntrul lor rămăsese adâncit în somn. Cu toate acestea, simțea furnicături în ceafă ca și cum ar fi fost urmărită.

Directoarea a condus-o în spatele rafturilor, spre o celulă care avea în mijloc o masă prinsă în pardoseală. O singură lampă pe ulei arunca o lumină gălbuie peste suprafața ei pătată cu cerneală. Cufărul a rămas îngrijorător de cooperant în timp ce l-au așezat pe ea, lângă patru tăieturi enorme, care brăzdau lemnul mesei ca urmele ghearelor unui uriaș. Elisabeth arunca mereu priviri către tăieturi. Știa ce le făcuse. Știa ce se întâmpla când un grimoar scăpa de sub control.

Un Malefict.

— Ce precauții luăm mai întâi? a întrebat Directoarea, scoțând-o pe Elisabeth din gândurile ei.

Începuse testul.

— Sare, a răspuns ea, ducând mâna la cutiuța de la șold. La fel ca fierul, sarea slăbește energiile demonice.

Mâna i-a tremurat ușor când a scuturat cristalul, formând un cerc strâmb. Obrajii i s-au îmbujorat de rușine când a văzut conturul inegal. Dacă totuși nu era pregătită?

Un foarte discret semn de afecțiune a înmuiat trăsăturile severe ale Directoarei.

— Știi de ce am ales să te păstrez, Elisabeth?

Elisabeth a înghețat, neîndrăznind să mai respire. Directoarea nu i se adresase niciodată pe numele mic – doar pe numele de familie, Scrivener, sau, uneori, doar cu „ucenică”, în funcție de cât de mare era beleaua în care intrase, care adeseori era una serioasă.

— Nu, doamnă Directoare, a răspuns ea.

— Hmm. Era furtună, țin minte. Grimoarele erau agitate în noaptea aia. Făceau un asemenea zgomot, încât de abia am auzit ciocănitul în ușa de la intrare.

Elisabeth putea ușor să își imagineze scena. Ploaia bătând în geamuri, cărțile urlând și oftând și zăngănindu-și lanțurile.

— Când te-am găsit pe trepte și te-am luat și te-am dus înăuntru, eram sigură că ai să plângi. Tu însă ai privit în jur și ai început să râzi. Nu erai înfricoșată. În acea clipă am înțeles că nu te puteam trimite într-un orfelinat. Aparțineai bibliotecii la fel de mult ca oricare dintre cărți.

Elisabeth mai ascultase povestea înainte, dar spusă numai de tutorele ei, niciodată de Directoare. Un cuvânt îi răsuna stăruitor în cap, cu vigoarea unei bătăi de inimă: aparțineai. Era un cuvânt pe care aștepta de 16 ani să îl audă și nădăjduia din tot sufletul să fie adevărat.

Într-o tăcere desăvârșită, a urmărit-o pe Directoare ducând mâna la chei și alegând-o pe cea mai mare, atât de veche încât ruginise complet, fiind aproape de nerecunoscut. Era limpede că, pentru Directoare, momentul de sentimentalism trecuse. Elisabeth s-a mulțumit să își repete făgăduința nerostită la care nu renunțase niciodată, de când ținea minte. Într-o zi, avea să devină și ea un gardian. Avea să o facă pe Directoare mândră de ea.

Sarea s-a revărsat pe masă în timp ce capacul cufărului s-a deschis cu un scârțâit. Prin catacombă s-a răspândit un miros de piele putrezită, atât de puternic, încât Elisabeth a fost cât pe ce să vomite.

Înăuntru se afla un grimoar. Era o carte groasă, ale cărei pagini îngălbenite erau adunate între două bucăți de piele neagră, slinoasă. Ar fi arătat cât se poate de obișnuit, dacă nu ar fi fost protuberanțele ca niște bulbi care ieșeau din copertă. Semănau cu niște negi uriași ori cu niște bulbuci pe suprafața unui cazan cu smoală. Fiecare avea mărimea unei bile și erau zeci cu toatele, astfel că aproape fiecare centimetru de pe suprafața de piele era deformat.

Directoarea și-a pus o pereche de mănuși dublate cu fier. Elisabeth s-a grăbit să facă la fel. Și-a mușcat interiorul obrazului când Directoarea a scos cartea din cufăr și a pus-o înăuntrul cercului de sare.

În momentul în care Directoarea a pus cartea jos, protuberanțele s-au deschis. Nu erau negi – erau ochi. Ochi de toate culorile, cu pete de sânge, ochi care se roteau și ale căror pupile se dilatau și se micșorau până la dimensiunea unui vârf de ac în timp ce grimoarul se zbătea în mâinile Directoarei. Scrâșnind din dinți, aceasta l-a deschis cu forța. Pe loc, Elisabeth a întins mâna și a imobilizat cealaltă parte, simțind prin mănuși cum zvâcnește și se mișcă pielea. Furioasă. Vie.

Ochii aceia nu erau farmece vrăjitorești. Erau reali, scoși cu multă vreme în urmă din cranii de om, sacrificați pentru a crea un volum suficient de puternic ca să conțină toate vrăjile gravate în paginile lui. Potrivit relatărilor istorice, cele mai multe dintre sacrificii nu au fost de bunăvoie.

— Cartea Ochilor, a zis Directoarea, cu un calm desăvârșit. Conține vrăji care le permit vrăjitorilor să intre în mintea altora, să le citească gândurile și chiar să le controleze acțiunile. Din fericire, numai o mână de vrăjitori din întreg regatul au avut permisiunea să o citească.

— De ce și-ar dori asta? a izbucnit Elisabeth, înainte să se poată controla.

Răspunsul era limpede. Vrăjitorii erau răi din fire, pervertiți de magia demonică pe care o mânuiesc. Dacă nu ar fi fost Reformele, care le-au interzis vrăjitorilor să atașeze cărților părți din corpul omenesc, grimoare precum Cartea Ochilor nu ar fi fost atât de rare. Vrăjitorii au încercat, fără îndoială, de-a lungul anilor, să facă altele la fel, dar vrăjile nu puteau fi scrise folosind materiale obișnuite. Puterea vrăjitoriei ar fi transformat instantaneu cerneala și pergamentul într-o grămadă de cenușă.

Spre surprinderea ei, Directoarea i-a luat în serios întreba-rea, cu toate că nu o mai privea pe Elisabeth. Era concentrată să întoarcă paginile, cercetându-le să vadă dacă suferiseră vreo deteriorare în timpul drumului.

— S-ar putea să vină o vreme când vrăjile de felul ăsta o să fie necesare, oricât de groaznice ar fi. Avem o uriașă responsabilitate față de regatul nostru, Scrivener. Dacă grimoarul acesta ar fi fost distrus, vrăjile pe care le cuprinde s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Este singurul de acest fel.

— Da, doamnă Directoare.

Atâta lucru înțelegea și ea. Gardienii protejau atât grimoarele de lume, cât și lumea de grimoare.

Și-a ținut respirația când directoarea s-a aplecat să exa-mineze o pată de pe o pagină. Mutarea grimoarelor de mare importanță era riscantă, dat fiind că orice deteriorare accidentală putea provoca transformarea lor într-un Malefict. Era nevoie să fie examinate cu mare grijă înainte să fie îngropate în catacombă. Elisabeth era sigură că unii dintre ochii care priveau de sub copertă erau ațintiți asupra ei – și că luceau cu viclenie.

Cumva, își dăduse seama că nu ar trebui să le întâlnească privirea. Sperând să își abată atenția, a privit într-o parte, înspre pagini. Unele dintre fraze erau scrise în austermeriană sau Limba Veche. Dar altele erau mâzgălite în enohiană, limba vrăjitorilor, alcătuită din rune ascuțite, stranii, care licăreau pe pergament asemenea unor tăciuni care mocnesc. Era o limbă pe care nu o puteai învăța decât dacă te întovărășeai cu demonii. Era destul să se uite la rune pentru ca tâmplele să îi zvâcnească.

Ucenico

Șoapta i s-a insinuat în minte, la fel de neobișnuită și de neașteptată precum atingerea mâloasă și rece a unui pește sub apa unui heleșteu. Elisabeth a tresărit și a ridicat privirea. Dacă auzise și ea vocea, Directoarea nu dădea niciun semn.

Ucenico, te văd

Lui Elisabeth i s-a oprit răsuflarea. A făcut așa cum o instruise Directoarea și a încercat să nu bage în seamă vocea, dar îi era cu neputință să se concentreze pe orice altceva cu atâția ochi care o urmăreau și în care lucea o inteligență macabră.

Uită-te la mine… uită-te…

Încet, dar sigur, ca și cum ar fi fost atrasă de o forță invizibilă, privirea ei a început să se lase în jos.

— Așa, a zis Directoarea.

Vocea îi suna slab și distorsionat, ca și cum ar fi vorbit de sub apă.

— Am terminat. Scrivener?

Cum Elisabeth nu a răspuns, Directoarea a închis repede grimoarul, întrerupându-i șoapta la jumătate. Elisabeth și-a venit repede în fire. A tras aer în piept, cu fața arzându-i de rușine. Ochii s-au umflat de furie, mutându-se de la ea la Directoare.

— Foarte bine, a zis aceasta. Ai rezistat mult mai mult decât mă așteptam.

— Aproape că m-a convins, a șoptit Elisabeth.

Cum putea Directoarea să o felicite? O transpirație lipicioasă îi acoperea pielea și, în răcoarea din catacombă, a început să tremure.

— Așa e. E ceea ce voiam să îți arăt în seara asta. Știi cum trebuie să procedezi cu grimoarele, ai o afinitate pe care nu am mai văzut-o niciodată până acum la un ucenic. Dar, cu toate acestea, ai încă multe de învățat. Vrei să devii gardian, nu-i așa?

Rostit în fața Directoarei, având drept martori statuile de îngeri înșirate lângă pereți, răspunsul șoptit al lui Elisabeth avea calitatea unei mărturisiri:

— E tot ce mi-am dorit vreodată.

— Să ții însă minte că ai multe drumuri deschise în față. Deformarea cicatricei îi dădea gurii Directoarei un aspect aproape trist.

— Să fii sigură, înainte de a alege, că viața de gardian este ceea ce îți dorești cu adevărat.

Elisabeth a încuviințat din cap, nesimțindu-se în stare să vorbească. Dacă trecuse testul, nu înțelegea de ce Directoarea o sfătuia să se gândească să renunțe la visul ei. Poate că, în vreun fel, arătase că nu e gata, că nu e pregătită. În cazul acesta, nu avea decât să încerce mai mult. Mai avea un an până să împlinească 17 ani și să devină eligibilă pentru pre-gătire la Collegium – timp pe care îl putea folosi să arate fără niciun dubiu că e pregătită și să câștige aprobarea Directoarei. Spera doar să fie suficient.

Împreună, s-au luptat să bage grimoarul înapoi în cufăr. De îndată ce a atins sarea, cartea a încetat să se mai zbată. Ochii s-au rotit în sus, dând la iveală semiluni de un alb lăp-tos, înainte de a se închide complet. Trântirea capacului a spart liniștea de mormânt din catacombă. Cufărul nu avea să mai fie deschis mulți ani de acum înainte, poate chiar zeci de ani. Era bine încuiat. Nu mai reprezenta o amenințare.

Dar Elisabeth nu reușea să își alunge din minte sunetul acelei voci și nici senzația că nu vedea ultima oară Cartea Ochilor – și nici aceasta n-o vedea pe ea ultima oară.

Fragment în avanpremieră: Regina fără regat (Făpturile Văzduhului #3), de Holly Black

Precomandă Regina fără regat, mult așteptatul final al trilogiei Făpturile Văzduhului, și intră în tragerea la sorți pentru un premiu special: cutia OwlCrate dedicată romanului, ediție limitată.

Puterea este mult mai ușor de dobândit decât de păstrat – iată o lecție pe care Jude a învățat-o când a renunțat la controlul asupra regelui malefic, Cardan, în schimbul unei puteri nemăsurate.

Acum, când este Regina muritoare și exilată a Tărâmului Zânelor, Jude e lipsită de putere și devastată de trădarea lui Cardan. Așteaptă răbdătoare momentul în care să-i ceară înapoi tot ce a luat de la ea. Iar oportunitatea se ivește în persoana înșelătoarei sale surori, a cărei viață de muritoare este în primejdie. Ca să o salveze, Jude trebuie să se aventureze în periculoasa Curte a Zânelor și să dea piept cu sentimentele pe care le are de ceva vreme pentru Cardan.

Dar Regatul Elfhame nu mai este așa cum l-a lăsat.  Un război e pe cale să izbucnească și Jude este prinsă în intrigile sângeroase ale acestui conflict. Iar când un blestem vechi și puternic se dezlănțuie, răspândind panica în tot regatul, Jude este nevoită să aleagă între ambiție și umanitate…

Recenzii editoriale pentru Regina fără regat:

„O ultimă piesă irezistibilă, dintr-o serie impresionantă.” — Booklist

„Ni se promite un final care să ne lase cu gura căscată… Bazându-ne pe călătoria în care și-a dus cititorii până acum, nici nu ne așteptăm la mai puțin.” — Entertainment Weekly

„Indiferent ce cauți, cunoașterea sau dragostea, vei găsi perfecțiunea.” — Kirkus

Precomenzile urmează să fie livrate începând cu data de 13 ianuarie.

Prolog

Baphen, Astrologul Regal, mijea ochii la hărțile sale stelare și s-a străduit să nu tresară când a părut că prințul cel mai mic al regatului Elfhame avea să fie scăpat în capul său regal.

Trecuse o săptămână de la nașterea Prințului Cardan și acum, în sfârșit, era prezentat Înaltului Rege. Cei cinci moștenitori dinainte fuseseră inspectați pe loc, încă urlând în noutatea înroșită a ființei lor, însă Lady Asha îi ceruse Înaltului Rege să n-o viziteze până când va simți că s-a întremat îndeajuns în urma nașterii.

Pruncul era slab, cu pielea zbârcită, tăcut, și se uita la Eldred cu ochi negri. Își agita coada mică, ca un bici, cu atâta forță, încât scutecul risca să i se desfacă. Părea că Lady Asha nu știa sigur cum să-l legene. De fapt, îl ținea de parcă ar fi sperat ca cineva să ia povara de la ea cât mai curând.

— Vorbește-ne despre viitorul lui, a cerut Înaltul Rege. Numai câteva zâne se adunaseră ca să fie martore la prezentarea noului prinț – muritorul Val Moren, care era atât seneșal, cât și poet al curții, și doi membri ai Consiliului Viu: Randalin, Ministrul Cheilor, și Baphen. În sala pustie, cuvintele Înaltului Rege răsunau cu ecou.

Baphen a ezitat, dar nu putea decât să răspundă. Eldred fusese binecuvântat cu nașterea a cinci copii înaintea Prințului Cardan, o fecunditate uluitoare în rândul zânelor, care aveau sânge subțire și puține nașteri. Stelele vorbiseră despre reușitele sortite ale fiecărui prinț și prințesă mică, în poezie și cântec, în politică, în virtute, chiar și în viciu. Dar, de data asta, Baphen citise în stele ceva cu totul diferit.

— Prințul Cardan va fi ultimul tău născut, a spus Astrologul Regal. Va aduce distrugerea coroanei și ruinarea tronului. Lady Asha a inspirat scurt. Pentru întâia oară, l-a strâns bine la piept, vrând să-l protejeze. Pruncul s-a zbătut în brațele ei.

— Mă întreb cine ți-a influențat interpretarea semnelor. Poate că a intervenit Prințesa Elowyn. Sau Prințul Dain.

Poate că ar fi mai bine dacă l-ar scăpa, a gândit Baphen cu răutate.

Înaltul Rege Eldred și-a frecat bărbia.

— Nu se poate face nimic ca acestea să fie prevenite?

Era e o binecuvântare mixtă faptul că stelele îi ofereau lui Baphen atâtea ghicitori și atât de puține răspunsuri. Adesea și-ar fi dorit să vadă lucrurile mai clar, dar nu și de data asta. A plecat capul, ca să aibă un pretext să nu întâlnească privirea Înaltului Rege.

— Numai din sângele lui vărsat se va putea înălța un mare conducător, dar nu înainte să se petreacă cele pe care vi le-am descris.

Eldred s-a întors spre Lady Asha și copilul ei, vestitor al unui destin nenorocos. Copilul era tăcut ca piatra, nu țipa și nici nu gângurea, mișcând din coadă în continuare.

— Ia băiatul, a spus Înaltul Rege. Crește-l după cum consideri de cuviință.

Lady Asha nu s-a clintit.

— Îl voi crește pe măsura statutului său. În definitiv, e prinț. Și fiul vostru.

Vorbise pe un ton încordat și Baphen și-a amintit faptul neplăcut că unele profeții se împlineau tocmai din cauza gesturilor menite a le împiedica.

Câteva momente, toată lumea a tăcut. Apoi Eldred i-a făcut semn lui Val Moren, care a părăsit podiumul și a revenit cu o cutie îngustă de lemn, cu un model de rădăcini gravat pe capac.

— Un dar, a spus Înaltul Rege, în semn de recunoștință pentru contribuția pe care ai adus-o Neamului Salcei.

Val Moren a deschis cutia, dezvăluind un colier splendid, din smaralde grele. Eldred le-a luat și le-a petrecut după gâtul lui Lady Asha. I-a mângâiat obrazul cu dosul palmei.

— Generozitatea voastră este mare, Maiestate, a spus ea, împăcată cât de cât.

Pruncul a strâns o nestemată în pumnul lui mic și s-a holbat la tatăl său cu ochi de nepătruns.

— Acum du-te și odihnește-te, a spus Eldred, pe un ton mai blând.

De data asta, Lady Asha s-a înduplecat.

A plecat cu fruntea înălțată, ținând copilul mai strâns. Pe Baphen l-a cuprins fiorul unei premoniții care nu avea nimic de-a face cu stelele.

Înaltul Rege Eldred nu a mai vizitat-o pe Lady Asha niciodată și nici nu a mai chemat-o la el. Poate că ar fi trebuit să lase nemulțumirea la o parte și să cultive relația cu fiul său. Dar, privindu-l pe Cardan, parcă ar fi privit într-un viitor incert, așa că a evitat s-o facă.

Fiind mamă a unui prinț, Lady Asha a ajuns să fie foarte căutată la Curte, chiar dacă nu și de către Înaltul Rege. Cu înclinație spre capricii și frivolitate, și-a dorit să se întoarcă la traiul vesel de curteană. Nu putea să meargă la baluri luându-și copilul după ea, așa că a găsit o pisică ai cărei pui muriseră înainte de naștere și a pus-o să-l alăpteze.

Situația asta a continuat până când Prințul Cardan a învățat să se târască. În vremea aceea, pisica deja era grea cu alți pui și el începuse s-o tragă de coadă. Așa că pisica a fugit la grajduri, abandonându-l și ea.

Și așa a crescut la palat, fără a fi îndrăgit și stăpânit de nimeni. Cine ar fi îndrăznit să împiedice un prinț să fure mâncare de la mesele lungi de banchet și s-o mănânce sub ele, devorând cele furate cu mușcături feroce? Surorile și frații lui nu făceau decât să râdă și se jucau cu el așa cum s-ar fi jucat cu un pui de cățel.

Era îmbrăcat numai arareori, în locul hainelor purtând ghirlande de flori și aruncând cu pietre când vreun paznic ar fi încercat să se apropie de el. Numai mama lui avea un dram de putere asupra lui, și ea rareori încerca să-i curme excesele. Dimpotrivă.

— Ești prinț, îi spunea ea sever când băiatul dădea înapoi în vreun conflict sau nu reușea să-și impună voia. Toate sunt ale tale. Nu trebuie decât să întinzi mâna spre ele.

Și, uneori:

— Vreau lucrul acela. Adu-mi-l.

Se spune despre copiii zânelor că nu sunt ca cei muritori. Nu au nevoie de multă dragoste. Nu e nevoie să fie duși la culcare, pot dormi la fel de fericiți în colțul rece al vreunei săli de bal, înfofoliți cu o față de masă. Nu e nevoie să fie hrăniți; se mulțumesc la fel de bine să soarbă rouă și să fure câte-o fărâmă de pâine sau de smântână din bucătării. Nu e nevoie să fie calmați, pentru că plâng rareori.

Dar, deși copiii zânelor se mulțumesc cu puțină iubire, prinții din Tărâmul Zânelor au nevoie de puțină îndrumare.

În absența ei, când fratele lui mai mare i-a propus să tragă cu arcul într-o nucă așezată pe capul unui muritor, Cardan nu a avut înțelepciunea să refuze. Era obișnuit să fie impulsiv; maniera lui era arogantă și autoritară.

— Talentul la tras cu arcul îl impresionează atât de mult pe tatăl nostru, i-a spus Prințul Dain cu un zâmbet mic și provocator. Dar poate că e prea dificil. E mai bine să nu încerci decât să dai greș.

Lui Cardan, care nu reușea să atragă atenția favorabilă a tatălui său și și-o dorea cu disperare, ideea i s-a părut îmbietoare. Nu s-a întrebat cine era muritorul și cum ajunsese la Curte. În niciun caz nu a bănuit că bărbatul acela era iubitul lui Val Moren și că seneșalul și-ar fi pierdut mințile de durere dacă el ar fi murit. Lăsându-i astfel frâu liber lui Dain să preia o poziție mai proeminentă la dreapta Înaltului Rege.

— Prea dificil? Mai bine să nu încerc? Astea sunt cuvinte de laș, a spus Cardan, înfoindu-se cu bravadă copilărească.

Adevărul era că fratele său îl intimida, dar asta îl făcea să fie și mai sfidător.

Prințul Dain a zâmbit.

— Haide măcar să facem schimb de săgeți. Astfel, dacă ratezi, vei putea spune că săgeata mea a luat-o anapoda.

Prințul Cardan ar fi trebuit să suspecteze generozitatea lui, dar avusese parte de prea puțină generozitate autentică încât să poată distinge adevărul de minciună.

În loc de asta, a potrivit săgeata lui Dain și a încordat arcul, țintind nuca. A simțit un gol în stomac. Poate nu va trage bine. Poate că-l va răni pe acel bărbat. Dar pe urmele acelui gând a izbucnit îndată o veselie mânioasă la ideea că ar putea face ceva atât de îngrozitor, încât nici măcar tatăl său n-ar mai putea să-l ignore. Dacă nu putea să atragă atenția Înaltului Rege cu fapte bune, atunci poate că ar fi reușit s-o facă cu fapte foarte, foarte rele.

Mâna lui Cardan tremura.

Ochii încețoșați ai muritorului îl urmăreau cu o groază încremenită. Fermecat, firește. Nimeni n-ar fi stat așa de bunăvoie. Asta a fost hotărâtor.

Cardan s-a silit să râdă și a relaxat coarda arcului, lăsând săgeata să cadă din locul ei.

— Pur și simplu nu voi trage în condițiile astea, a spus el, simțindu-se ridicol pentru că bătea în retragere. Vântul bate dinspre nord și-mi zbârlește părul. Îmi tot intră în ochi.

Însă Prințul Dain a ridicat arcul și a lansat săgeata pe care o primise la schimb de la Cardan. L-a nimerit pe muritor drept în gât. Bărbatul s-a prăbușit aproape fără niciun sunet, cu ochii încă deschiși, care acum nu se mai holbau la nimic.

Totul s-a petrecut atât de repede, încât Cardan n-a țipat, n-a reacționat. Doar a făcut ochii mari la fratele său, copleșit deodată de înțelegerea situației îngrozitoare.

— Ah, a spus Prințul Dain cu un zâmbet satisfăcut. Păcat. Se pare că săgeata ta a luat-o Ai putea să te plângi tatălui nostru despre părul acela care-ți intra în ochi.

După aceea, deși a protestat, nimeni nu a vrut să audă punctul de vedere al Prințului Cardan. Dain a avut grijă să fie așa. A povestit nechibzuința și aroganța prințului mai mic, le-a spus despre săgeată. Înaltul Rege nici măcar n-a vrut să-l primească pe Cardan în audiență.

În ciuda cererii lui Val Moren să fie executat, Cardan a fost pedepsit pentru moartea muritorului așa cum numai prinții erau pedepsiți. Înaltul Rege a dispus ca Lady Asha să fie închisă în locul lui în Turnul Uitării – și s-a și bucurat că găsise un motiv să o facă, din moment ce o considera atât obositoare, cât și problematică. Prințul Cardan a fost dat în grija lui Balekin, cel mai mare dintre frați, cel mai crud și singurul dispus să-l primească.

Și așa a fost statornicită reputația lui Cardan. El n-a avut de ales decât s-o împingă și mai departe.

Lady Smoke (Prințesa de cenușă #2), de Laura Sebastian (fragment în avanpremieră)

Lady Smoke, continuarea romanului Prințesa de cenușă, este un dark fantasy despre un tron furat cu violență și o fată care trebuie să lupte pentru a-l înapoia poporului ei.

Kaiserul a omorât-o pe mama Theodosiei, Regina de Foc, când Theo avea doar șase ani. A pus stăpânire pe țara ei și a ținut-o prizonieră, încoronând-o drept Prințesa de cenușă – un animal de companie cu care să se joace și pe care să-l umilească vreme de zece ani. Dar s-a terminat. Kaiserul și-a considerat prizoniera slabă și lipsită de apărare. Nu și-a dat seama că o minte ascuțită este cea mai letală armă.

Theo nu mai poartă o coroană de cenușă. Și-a luat înapoi titlul de drept și un ostatic – pe prințul Søren. Dar poporul ei rămâne înrobit Kaiserului, iar ea e acum la mii de kilometri distanță de ei și de tronul său.

Pentru a recupera totul, va avea nevoie de o armată. Doar că, pentru a face rost de o armată, trebuie să aibă încredere în mătușa ei, temutul pirat Dragonsbane. Și conform lui Dragonsbane, o armată se poate obține doar dacă Theo se căsătorește. Ceva ce o regină astreană nu a făcut vreodată. Theo știe că libertatea vine cu un preț, dar e determinată să găsească o cale prin care să-și salveze țara fără să se piardă pe sine însăși.

Capitolul I: Singură

SIMT PE LIMBĂ DULCEAȚA cafelei aromate, preparată cu o lingură generoasă de miere. Așa cum o cere mereu Crescentia. Stăm în pavilion, așa cum am mai stat de o mie de ori înainte, cu ceștile de porțelan aburinde în mâini, pentru a ne proteja de răcoarea din aerul de seară. Pentru o clipă, pare exact ca înainte, o liniște confortabilă plutind în întunericul care ne înconjoară. Mi-a fost dor să vorbesc cu ea, mi-a fost dor și de asta – cum putem sta împreună fără a simți nevoia să umplem tăcerea cu discuții lipsite de sens.

Dar e o prostie. Cum să-mi fie dor de Cress, când ea stă chiar în fața mea?

Râde de parcă mi-ar putea citi gândurile și își așază ceașca pe farfurioară cu un zăngănit care îmi vibrează în oase. Se apleacă peste masa poleită ca să-mi ia mână liberă într-ale ei.

— Oh, Thora, spune cu glasul cântându-mi numele fals ca pe o melodie. Și mie mi-a fost dor de tine. Dar data viitoare nu îmi va mai fi.

Înainte să înţeleg sensul vorbelor ei, lumina de deasupra se schimbă, soarele devine tot mai strălucitor, până când e pe deplin luminată, fiecare centimetru groaznic din ea. Gâtul carbonizat și descuamat, ars până la înnegrire de Encatrio pe care i l-am dat, părul alb şi fragil, buzele gri și sfărâmicioase asemenea coroanei de cenușă pe care obișnuiam să o port.

Frica și vinovăția mă copleșesc când îmi aduc aminte. Îmi amintesc ce i-am făcut; îmi amintesc de ce am făcut-o. Îmi amintesc fața ei de cealaltă parte a gratiilor celulei mele, plină de furie când îmi spunea că va aplauda la moartea mea. Îmi amintesc că gratiile erau fierbinți acolo unde le atinsese.

Încerc să-mi retrag mâna, dar ea mi-o prinde repede, în timp ce zâmbetul ei de prințesă din povești scoate la iveală colți pătați cu cenușă și sânge. Îi simt pielea fierbinte, mai fierbinte chiar decât a lui Blaise. E focul însuși pe pielea mea și încerc să țip, dar nu iese niciun sunet. Nu îmi mai simt mâna și sunt ușurată o secundă, până mă uit în jos și văd că s-a transformat în cenușă, praf sfărâmat în prinsoarea lui Cress. Focul își face drum pe braț în sus și coboară pe celălalt, răspândindu-se pe piept, pe torace, pe picioare și pe tălpi. Capul îmi ia foc la sfârșit și ultimul lucru pe care îl văd este Cress, cu zâmbetul ei monstruos.

— Uite, nu e mai bine așa? Acum, nimeni nu te va lua drept regină.

Când mă trezesc, pielea mi-e udă leoarcă, așternuturile de bumbac sunt prinse în jurul picioarelor și ude de transpirație. Stomacul mi se agită, amenințând să se reverse, deși nu sunt sigură că am mâncat ceva ce ar putea fi vărsat, în afară de câteva coji de pâine seara trecută. Mă ridic în capul oaselor, cu o mână pe stomac pentru a-l liniști și clipind ca să-mi ajut ochii să se adapteze la întuneric.

Îmi ia un moment să-mi dau seama că nu sunt în patul meu, nici în camera mea, nu sunt nici măcar în palat. Spațiul este mai mic, patul e doar puțin mai mare decât un culcuș îngust, cu o saltea subțire, așternuturi roase și o pătură. Stomacul mi se mișcă într-o parte, rostogolindu-se într-un fel care-mi produce greață până când îmi dau seama că nu e deloc stomacul – întreaga încăpere se clatină dintr-o parte în alta. Stomacul doar oglindește mișcarea.

Evenimentele din ultimele două zile mi se strecoară înapoi în minte. Temnița, procesul Kaiserului, Elpis murind la picioarele mele. Îmi amintesc cum m-a salvat Søren, pentru ca apoi el însuși să fie întemnițat. Imediat ce-mi vine acest gând, îl alung. Există o mulţime de lucruri de care să mă simt vinovată – luarea lui Søren ca ostatic nu poate fi unul dintre ele.

Sunt pe vasul Smoke, îmi amintesc, în drum spre ruinele din Anglamar, ca să încep recucerirea Astreei. Sunt în cabina mea, singură și în siguranță, în vreme ce Søren este ținut în lanțuri în carceră.

Închid ochii și îmi las capul în palme, dar imediat ce fac asta, îmi apare în minte chipul lui Cress, toată numai obraji roz și gropițe și ochi gri larg deschiși, exact așa cum arăta prima oară când am întâlnit-o. Inima îmi zvâcnește în piept la gândul fetei care era, al fetei care eram şi care s-a agățat de ea pentru că era singura salvare în viaţa mea de coșmar. Prea rapid, acea imagine cu Cress este înlocuită cu ea așa cum am văzut-o ultima oară, cu ură în ochii gri și reci și cu pielea gâtului carbonizată și desprinsă în fâșii.

Nu ar fi trebuit să supraviețuiască otrăvii. Dacă nu aș fi văzut-o cu propriii mei ochi, nu aș fi crezut. O parte din mine e ușurată, deși cealaltă parte nu va uita niciodată cum s-a uitat la mine când a promis să radă Astrea de pe fața pământului, cum a spus că-l va ruga pe Kaiser să-i dea voie să-mi păstreze capul după ce mă vor executa.

Mă trântesc pe spate, lovind cu zgomot perna subțire. Mă doare tot corpul de oboseală, dar mintea îmi e un vârtej care nu dă semne că s-ar liniști. Totuși închid ochii strâns și încerc să blochez toate gândurile despre Cress, deși ea zăbovește pe margini, fantoma unei prezențe.

Camera e prea tăcută – atât de tăcută, încât capătă o sonoritate proprie. O aud în lipsa respiraţiilor Umbrelor mele, a mișcărilor abia perceptibile pe care le făceau, în lipsa şoaptelor dintre ei. Este o liniște asurzitoare. Mă întorc pe o parte, apoi pe cealaltă. Tremur și strâng pătura mai tare în jurul meu; simt iar focul atingerii lui Cress și arunc de tot pătura, care cade grămadă pe podea.

Nu pot să adorm. Cobor din pat și găsesc pelerina groasă de lână pe care mi-a lăsat-o Dragonsbane în cabină. Mi-o pun peste cămașa de noapte. Mă înghite, atârnând până la glezne, comodă și lipsită de formă. Materialul se destramă și a fost peticită de atât de multe ori, încât mă îndoiesc că a mai rămas ceva din pelerina de la început, dar tot o prefer rochiilor de mătase fină pe care Kaiserul mă obliga să le port.

Ca de fiecare dată, gândul la Kaiser îmi alimentează flacăra de furie din stomac până când ajunge să pârjolească totul în mine, transformându-mi sângele în lavă. E un sentiment care mă înspăimântă, chiar și când îl savurez. Blaise mi-a promis odată că voi aprinde focul care îl va transforma pe Kaiserul în cenușă și nu cred că sentimentul acesta va trece până nu o voi face.

 

Capitolul II: Siguranță

CORIDOARELE DE PE SMOKE sunt pustii și tăcute, fără un suflet la vedere. Singurul sunet este troncănitul ușor al pașilor de deasupra și vacarmul mut al valurilor care se sparg de carenă. Trec de un hol, apoi de altul, căutând o cale să urc pe punte, înainte să-mi dau seama că sunt pierdută fără de speranță. Deși în timpul turului pe care mi l-a făcut Dragonsbane mai devreme am crezut că mi-am făcut o idee despre configurația vasului, la ora aceasta pare un loc complet diferit. Privesc peste umăr, așteptându-mă să zăresc o Umbră, dar îmi dau seama că ele nu mai sunt. Nu mai e nimeni.

Timp de zece ani, prezența altora a fost o greutate constantă pe umerii mei, care m-a sufocat. Mi-am dorit cu nesaț ziua în care să scap și să pot fi, în sfârșit, singură. Acum, totuși, o parte din mine simte lipsa companiei permanente. Cel puțin Umbrele m-ar ajuta să nu mă rătăcesc.

În sfârșit, după alte câteva întoarceri, găsesc niște scări abrupte care duc direct pe punte. Treptele sunt șubrede și zgomotoase și le urc încet, îngrozită că m-ar putea auzi cineva și ar veni să mă prindă. Trebuie să-mi reamintesc că nu mă mai furișez – sunt liberă să mă plimb după cum poftesc.

Deschid ușa și aerul mării îmi biciuiește fața, suflându-mi părul în toate direcțiile. Îl așez la loc cu o mână ca să-l ţin departe de ochi, iar cu cealaltă îmi strâng pelerina mai aproape. Nu mi-am dat seama cât de stătut era aerul de sub punte până când nu mi-a intrat în plămâni aerul proaspăt.

Aici, sus, sunt câțiva membri ai echipajului care muncesc, un echipaj mic care se asigură că Smoke nu deviază de la curs sau nu se scufundă în miez de noapte, dar sunt cu toții prea confuzi și concentrați pe treburile lor ca să-mi arunce mai mult de-o privire când trec pe lângă ei.

Noaptea e rece, mai ales cu vântul care izbește violent apa. Îmi încrucișez brațele pe piept în timp ce îmi croiesc drum spre proră.

S-ar putea ca încă să mă mai adaptez la singurătate, dar nu cred că mă voi sătura vreodată de asta: cerul deschis peste tot deasupra mea. Fără pereți, fără restricții. Doar aer și mare și stele. Sus, cerul e împânzit de stele, atât de multe, încât e greu să aleg una anume. Artemisia mi-a spus că marinarii folosesc stelele ca să se orienteze, dar nu-mi pot imagina cum este posibil un astfel de lucru. Sunt prea multe ca să înțelegi ceva.

Prora vasului nu este atât de goală pe cât speram. Lângă balustrada din față, o siluetă singuratică, cu umerii aplecați, privește la oceanul de dedesubt. Înainte chiar să ajung destul de aproape ca să-i disting vreuna dintre trăsături, știu că e Blaise. El e singura persoană pe care o cunosc care poate să lâncezească în timp ce emană o energie atât de debordantă.

Sunt cuprinsă de ușurare și grăbesc pasul spre el.

— Blaise, spun atingându-i brațul.

Căldura pielii lui și faptul că e treaz la această oră îmi fac mintea mea să o ia în toate direcțiile, dar refuz să îi dau voie. Nu acum. Acum doar am nevoie de cel mai vechi prieten al meu.

Se întoarce spre mine, surprins, apoi zâmbește, deși puţin mai nesigur decât eram obișnuită.

Nu am mai vorbit de când am urcat la bord, în această după-amiază, și o parte din mine s-a temut de momentul acesta. Trebuie să știe că am inversat ceștile pe drum, dându-i lui ceaiul în care amestecase un medicament de dormit pentru mine. Trebuie să știe de ce am făcut-o. Asta nu este o conversație pe care să vreau să o am acum.

– N-ai putut dormi? mă întreabă privind în jur, după care se uită iar la mine.

Deschide gura, dar o închide din nou. Își drege glasul.

– Poate fi dificil până te obișnuiești să dormi pe o navă. Cu balansul și cu sunetul valurilor…

– Nu e asta, zic.

Vreau să-i spun despre coșmarul meu, dar deja îmi pot imagina ce va răspunde. A fost doar un vis, va spune. Nu a fost real. Cress nu e aici, nu îți poate face rău.

Oricât de adevărat ar fi, nu mă pot convinge să și cred asta.

Pe urmele flăcării, de Hafsah Faizal (fragment în avanpremieră)

În septembrie călătorim în regatul Arawiyei alături de Zafira și Nasir! Inspirată de vechea Arabie, Pe urmele flăcării, primul roman din seria Nisipurile din Arawiya, este un debut palpitant despre revelații, iubire, onoare, învingerea temerilor și despre asumarea propriei identități.

Oamenii trăiau pentru că ea ucidea.
Oamenii mureau pentru că el trăia.

Zafira este Vânătorul, deghizată în bărbat când se aventurează în blestemata pădure Arz pentru a-și hrăni poporul. Nasir este Prințul Morții și îi asasinează pe cei suficient de nebuni ca să-l înfrunte pe autoritarul său tată, sultanul.

Dacă oamenii vor descoperi că Zafira e o fată, realizările ei nu vor mai conta; dacă Nasir va da dovadă de compasiune, tatăl lui îl va pedepsi în cele mai brutale moduri cu putință.

Și Zafira, și Nasir sunt adevărate legende în regatul Arawiyei ― dar niciunul dintre ei nu-și dorește asta.

Războiul stă să izbucnească și ținutul Arz înaintează în fiecare zi, cucerind pământul și absorbindu-l în umbră. Când Zafira pornește în căutarea unui artefact pierdut care să redea magia lumii ei suferinde și să oprească Arzul, Nasir e trimis de sultan într-o misiune asemănătoare: să recupereze artefactul și să-l ucidă pe Vânător. 

Iubirea e pentru copii, a grăit copila.

Moartea e pentru nebuni, a grăit umbra.

Bezna e destinul meu, a rostit băiatul.

Credința e căderea mea, a grăit vulturul.

Suferința e soarta noastră, a zis frumusețea.

Și cu toții se înșelau amarnic.

 

Oamenii trăiau pentru că ea ucidea. Și dacă asta însemna să înfrunte tărâmul Arz chiar și acolo unde soarelui îi era teamă să răsară, atunci așa să fie.

Uneori, într-o zi mai bună, Zafira bint Iskandar se credea mai curajoasă decât soarele însuși. În cea mai mare parte a timpului, nu mai aștepta ca veșnic întunecatul Arz să rămână în urma ei și se înfigea hotărâtă în câmpiile din califatul ei, cu zăpada lor blestemată cu tot.

Azi era una dintre zilele acelea, în ciuda coarnelor pe care le simțea tăioase în palme. S-a eliberat din închisoarea blestemată a pădurii, prefăcându-se că oftatul se datorează unei misiuni îndeplinite, nicidecum unei spaime cuibărite adâns în inima ei. Soarele dimineții a întâmpinat-o sărutându-i obrajii.

Marhaba1 și ție, lașule.

Lumina zilei era mereu palidă în califatul Demenhur, pentru că soarele însuși nu știa ce să facă în privința zăpezii care ar fi trebuit să fie nisip.

Înaintea ochilor ei, marea albă se vălurea moale și neatinsă, oferindu-i un moment de satisfacție în singurătate, chiar dacă degetele de la picioare îi amorțiseră, iar aerul rece o strângea de nas. Căci într-un califat unde exista pericolul ca acțiunile unei femei să se întoarcă împotrivă-i, nu era deloc ușor să te prefaci a fi bărbat. Mai ales când avea rotunjimi, glas și umblet de femeie.

Trăgea după ea carcasa cerbului, lăsând în urmă o urmă de abur și o dâră însângerată în zăpadă. În aer plutea o promisiune. O neclintire bizară a pământului și a copacilor șoptitori.

Nu e nimic. Paranoia avea felul ei de a se insinua exact când și-o dorea mai puțin. O copleșeau emoțiile din cauza nunții care se apropia, asta era tot.

Sukkar a nechezat de lângă parul putrezit de care-l priponise, una cu împrejurimile, în veșmântul lui aproape alb. Cât timp fata i-a legat repede cerbul de șa, armăsarul a rămas cuminte, la fel de dulce ca numele pe care i-l dăduse2.

– Am avut noroc la vânătoare azi, i-a spus ea calului care n-o ajutase cu nimic. Apoi i s-a suit în spinare.

Sukkar n-a reacționat, mulțumindu-se să scruteze depărtarea înspre Arz ca și cum vreun ifrit3 ar fi urmat să sară de undeva și să-l înghită cu totul.

– Ticălosule, a zis Zafira, cu un zâmbet pe buzele amorțite.

Deși erau cu toții niște lași când venea vorba despre pădure — fiecare dintre cele cinci califate care formau Arawiya se temeau de Arz, căci acesta mărginea și acele tărâmuri. Era un blestem pe care-l împărțeau de când pământurilor li se furase magia. Baba4 o învățase pe Zafira că Arz era, în multe feluri, doar o pădure. O învățase cum să se folosească de aceasta în avantajul propriu. O învățase cum să creadă că poate îmblânzi pădurea, deși, în realitate, nu putea. Nimeni nu putea.

Moartea lui o dovedea cu vârf și îndesat.

Zafira l-a cârmit pe Sukkar departe de pădure, spre luminiș, pătrunzând mai adânc în Demenhur. Dar ținutul Arz cerea întotdeauna să-l privești încă o dată. Fata s-a oprit și s-a răsucit.

Pădurea o privea. Respira. Copacii ei scheletici își întindeau degetele noduroase în umbra rotitoare.

Unii spuneau că pădurea devora oameni așa cum vulturii devorau cadavrele. Cu toate acestea Zafira se-ntorcea, zi după zi, vânătoare după vânătoare. Era conștientă că fiecare incursiune putea fi ultima și, deși jurase că nu se teme prea tare, cea mai mare spaimă era să nu cumva să se rătăcească.

Totuși. Undeva, pe dinăuntrul ei, era o vibrație care o făcea să savureze vizitele acestea în miezul întunericului. Ura ținutul Arz. Îl ura atât de mult, încât tânjea după el.

– Ahh, avem timp să ne holbăm la Arz în fiecare zi nenorocită, i-a zis lui Sukkar, cu un tremur în glas. Trebuie să ne-ntoarcem până la nuntă, ori Yasmine o să ne taie capetele.

Nu că lui Sukkar i-ar fi păsat. Zafira a plescăit și l-a mânat înainte. Mușchii încordați ai calului s-au relaxat pe măsură ce distanța dintre ei și Arz creștea.

Asta până când aerul s-a îngreunat de o altă prezență.

Fetei i s-a zbârlit părut de pe ceafă. A aruncat o privire îngrijorată peste umăr. Ținutul Arz se holba la ei, parcă respirând întretăiat. Nu — oricine ar fi fost, se afla aici, în Demenhur, imitând tăcerea aproape la fel de bine ca ea.

Aproape.

Lucrul de care se temea mai tare decât de a se rătăci în Arz era că va fi prinsă de cineva care să dea în vileag că nu era vânător, ci vânătoreasă, o fată de 17 ani ascunsă sub pelerina misterioasă și greoaie a tatălui său, de fiecare dată când ieșea la vânătoare. Atunci va fi abandonată și toate victoriile ei luate în derâdere. Identitatea ei va fi dezvăluită cu răutate.

 

Oamenii mureau pentru că el trăia. Și dacă aceasta era singura cale de a supraviețui, atunci așa să fie.

Acum trei nopți fusese un viscol neobișnuit de puternic în califatul vecin, Demenhur, iar în Sarasin era mai frig din cauza asta. Combinația dintre căldura deșertului și răcoarea ciudată îi zgâlțâia oasele lui Nasir, dar se afla aici, departe de căminul său din Fortăreața Sultanului, mica fâșie de pământ de unde sultanul conducea cele cinci califate ale Arawiyei.

Misiunile în Sarasin îi aduceau lui Nasir un soi pe nostalgie pe care n-o putea înțelege. Deși nu trăise vreodată acolo, era califatul strămoșilor săi, iar asta era și familiar, și bizar în același timp.

Venea aici pentru un singur lucru: crima.


1 Cuvânt în limba arabă care echivalează cu „Bun venit”, „Salutare”. Este format din Mar (Dumnezeu) și haba (iubire). Așadar, Dumnezeu este iubire (n. t.).

2 Sukkar înseamnă „zahăr”, în limba arabă (n. t.).

3 Ifrit – personaj din mitologia arabă, un fel de spirit supranatural (n. t.).

4 Baba – tată, în limba arabă (n. t.).

9 lucruri pe care nu le știai despre Evan Hansen

Anxietatea este o constantă în viața lui Evan Hansen. Îl însoțește zi de zi, noapte de noapte. Îl împiedică să își facă prieteni sau să își împărtășească părerile cu cei din jur. Ridică o barieră la școală, unde devine băiatul invizibil, care întotdeauna mănâncă singur la cantină și nu îndrăznește să îi privească pe ceilalți elevi în ochi, de teama unei respingeri sau a unei glume ce l-ar avea pe el drept țintă. Îi distruge treptat viața, voința de a fi văzut, acceptat, iubit, înțeles și apreciat. Până într-o zi, când o scrisoare rătăcită îl scoate din umbra anonimatului și îl împinge în lumina reflectoarelor.

Povestea lui începe prin trei cuvinte: (Dragă Evan Hansen) și se termină cu cinci (Mai aproape de ceva adevărat). Dar ce se ascunde la mijloc? Cine este băiatul ce se teme să își roage colegii să îi semneze ghipsul? Cine este băiatul care preferă minciuna în locul adevărului?

Secretele vor fi elucidate pe parcurs, dar, dacă ai întrebări/curiozități sau vrei să te întâlnești cu un grup de cititori pasionați, dependenți de dulciuri, lecturi captivante și povești nemuritoare, te așteptăm pe 4 septembrie la o nouă ediție Pop-Up Book Club, unde vom discuta despre Evan Hansen!

Până atunci, dacă încă nu ai citit romanul sau nu știi dacă ar trebui (sau nu) să ai încredere în Evan, știai că…

1. Numele lui complet este Mark Evan Hansen? Inițialele formează cuvântul „meh”, un soi de ridicare din umeri; din păcate, cam la asta se reduce reacția societății când apare Evan. Întotdeauna le spune profesorilor să ignore prenumele Mark: astfel, „meh” devine „eh”, ce presupune căutarea unei aprobări sau a unei confirmări.

2. A fost ucenic de pădurar? A învățat totul despre Ellison Park, despre ecosistemele sale, geografie, resurse naturale, acumulând chiar și câteva noțiuni de istorie, în cazul în care un turist i-ar fi pus o întrebare, dar și pentru propria curiozitate. Apoi, pentru eventuale urgențe, a dobândit câteva cunoștințe de prim-ajutor și s-a pus la curent cu toate legile în vigoare, acționând ca un fel de polițist sub acoperire, asigurându-se că toate regulile sunt respectate și că parcul este un loc primitor și curat, un refugiu idea pentru un tânăr ce evită aproape orice formă de interacțiune socială.

3. Nu știe cum să reacționeze când se întâlnește cu Moartea? Poate că Esther Solar, protagonista romanului O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri, i-ar putea oferi câteva sfaturi. Pentru Evan, oricât de incredibil pare la prima vedere, Moartea este o variabilă necunoscută a vieții. Îi acceptă existența și este conștient de urmări, de durerea și neliniștea ce o însoțește. Știe că este respinsă, detestată sau ignorată, o hoață de suflete și de bucurie, însă nu îi poate percepe influența, nu cât timp este împins într-o rețea vastă de intrigi și minciuni, creată chiar de el din teama de a rosti adevărul.

4. Salivează doar gândindu-se cât de delicios era acel taco coreean cumpărat de la toneta din apropierea parcului? Cine știe… poate că și cel pregătit de mama lui o să fie la fel de bun.

5. Întotdeauna a preferat noaptea în detrimentul zilei? De ce? Pentru că noaptea e OK să stai adăpostit la tine acasă. În timpul zilei, lumea așteaptă să ieși afară și să umbli, să socializezi și să îți împărtășești gândurile. Noaptea îl protejează pe Evan Hansen și este o aliată de nădejde, dar cât timp va trece până va realiza că se află într-o închisoare, iar el este singurul care deține cheia?

6. Nu se supără când cineva îl jignește sau îl ironizează? Jared este un prieten îndepărtat de familie, transformat brusc în aliatul lui Evan după rostirea primei minciuni. Chiar dacă „bunul lui prieten” îl tratează cu dispreț sau superioritate, oferindu-i sfaturi periculoase, cu consecințe grave, Evan nu îl condamnă pentru comportamentul său nepotrivit. Devine parțial dependent de o legătură ce îi intensifică anxietatea: dacă Jared îl trădează sau dacă refuză să îi mai răspundă la mesaje, va pierde o persoană importantă din viața sa, o constantă și, oricât de mult îl doare să recunoască, singurul coleg ce l-a văzut înainte să devină un fenomen viral. Pentru Jared, Evan Hansen nu a fost niciodată băiatul invizibil.

7. S-a încuiat în baie în ziua în care a dat examenul pentru permisul auto? Din punctul lui de vedere, e un miracol că lumea mai ajunge unde se presupune că trebuie să ajungă fără să se rănească sau să-i rănească pe ceilalți, pentru că multe dintre lucrurile oribile care s-ar putea întâmpla (nu le vom înșira, pentru că lista lui Evan este foarte lungă), pot avea loc atunci când te afli la volan.

8. Vorbește rar cu tatăl lui, care acum are o familie nouă, în timp ce mama sa vine târziu de la serviciu și încearcă „să-l repare”. Prin terapie, scrisori și concursuri de creație. Prin sfaturi ce par desprinse din revistele de specialitate, nepotrivite pentru situația în care se află Evan.

9. Este sensibil, emotiv și sufletist. Minciunile au un efect devastator asupra lui, îi fac fizic rău. De ce le rostește? Pentru că a fost prins la cotitură. Pentru că vrea să-i ajute pe ce din jur. Pentru că vrea să înlocuiască amintirile urâte, greu de acceptat, cu povești noi, pline de speranță și de bucurie.

Pentru că este Evan Hansen. Nu „meh”, nici măcar „eh”.
Evan Hansen: băiat invizibil, ucenic de pădurar, fenomen viral, prieten de nădejde și tânăr dependent de scris.

Maria Dumitru, That Dreamer: De ce să vii la Pop-Up Book Club?

Evan Hansen se gândește cu nerăbdare și, trebuie să recunoaștem, cu puțină teamă, la întâlnirea de pe 4 septembrie de la Coftale. O să vorbească în public. O să își împărtășească temerile. O să divulge câteva secrete. Și o să râdă… cum nu a mai făcut-o de foarte mult timp.

Povestea fostului ucenic de pădurar cuprinde scrisori rătăcite, drame de familie, o soră circumspectă, un frate respins de societate și o luptă îndelungată cu anxietatea.

Evan participă pentru prima oară la Pop-Up Book Club și nu știe ce îl așteaptă. Pentru el, dar și pentru cititorii care încă nu îndrăznesc să participe la întâlnirile literare powered by Storia Books, am pregătit un mic ghid și o „mărturisire” de la Alina Munteanu, The Rockstar Reader (sneak peek: dulciuri, voie bună, glume și amintiri neprețuite).

Daaaaaar… mai avem o surpriză pentru voi! Maria Dumitru, That Dreamer (@mariathatdreamer), este și ea „dependentă” de Pop-Up Book Club!

De ce îmi place Pop-Up Book Club? În primul rȃnd, fetele de la editură, împreună cu Irina, sunt minunate, iar cititorii de la fiecare ediție sunt la fel de pasionați ca mine, ceea ce mă face să mă simt excelent.

În al doilea rȃnd, cărțile de la Storia Books nu sunt doar cărți superbe și atȃt; ele reprezintă și pretexte pentru discuții mult mai ample.

De ce merg la aceste cluburi de carte? Pentru că sunt mișto! Pe lȃngă faptul că sunt „mișto”, să te afli într-un loc liniștitor și magic, înconjurat de cărți, cu o cană de cafea sau ceai în față, discutând aprins despre planul lui Cardan, desenele lui Shadow sau personalitatea Theodosiei, cu persoane extraordinare, îți oferă un sentiment de fericire sufletească și, mai presus de toate, plăcerea de a aparține.

Sunt extrem de recunoscătoare pentru faptul că am găsit această comunitate uimitoare și că mă considerați un book clubber devotat. Mulțumesc!

Alina Munteanu, The Rockstar Reader: De ce să vii la Pop-Up Book Club?

Cluburile de carte nu trebuie să fie o provocare sau un motiv de îngrijorare pentru cititori. Știm că prima întâlnire strânge cele mai multe emoții și întrebări. Cu cine am să mă văd la Pop-Up Book Club? Am să mă înțeleg cu ceilalți cititori? Se vor supăra dacă am o părere diferită de a lor? Ce se întâmplă dacă nu am citit cartea pentru club?

Pasul 1: Respiră. Relaxează-te. Cititorii nu sunt ființe supranaturale, chiar dacă își doresc să viziteze Tărâmul Zânelor sau să fie acceptați la Academia Vocans, unde sunt pregătiți în meșteșugul invocării demonilor.

Pasul 2: Citește cartea selectată pentru Pop-Up Book Club din plăcere, niciodată din obligație. Ne plac dezbaterile și vrem să cunoaștem motivele pentru care v-a plăcut (sau nu) o carte. În plus, poți participa la Pop-Up Book Club și dacă nu ai citit cartea (evităm spoilerele).

Pasul 3: Curaj! Interacționează pe Instagram sau pe Facebook cu cititorii care plănuiesc să vină la Pop-Up Book Club. Poate că și lor este de teamă sau nu îndrăznesc să vină singuri la următoarea întâlnire.

Pasul 4: Dulciuri, atmosferă veselă, discuții interesante + descoperă cele mai cozy cafenele din București, potrivite pentru cititorii rătăciți, mereu cu nasul între coperte.

Încă eziți și nu știi dacă să dai join sau interested la event? Alina Munteanu (@rockstar_reader) ne împărtășește cum a devenit „dependentă” de Pop-Up Book Club!

Cuvinte în albastru intens. British Council.

Așa a început povestea aventurilor la Pop-Up Book Club by Storia Books.

Am întârziat. M-am rătăcit și desrătăcit de câteva ori până am ajuns la British. Am mers cu cartea doar pe jumătate citită. Îmi tremurau mâinile de emoție că aveam să cunosc oameni noi. Am făcut pachet frica, am trimis-o acasă și m-am lăsat cuprinsă de entuziasm. Cunoșteam oameni noi, oameni cu care împărtășeam aceeași iubire pentru cărți. De ce să-mi fie frică?

După un an situația se prezintă cam așa: am traversat 8 universuri literare, am vizitat mai multe cafenele și ceainării din București, ne-am super-mega-ultra îndrăgostit de Cardan (ups, spoiler!) și am legat multe prietenii frumoase între noi, iubitorii de carte, booktuberi sau bookstagrameri.

8 cărți minunate pe care le-am devorat, pe unele mai lent, pe altele într-o singură noapte. Am iubit anticariatele alături de Rachel și Henri, l-am căutat pe Shadow, artistul local de graffiti, am îndrăgit cel mai popular webcomic al Elizei, ne-am îndrăgostit de Cardan și Jude, am purtat coroana de cenușă a Theodosiei, am văzut ce înseamnă să treci printr-un episod traumatizant de abuz și am depășit frică după frică alături de doi îndrăgostiți și o pisică neagră. Pe scurt, 8 întâlniri minunate cu persoane minunate și cea mai cool gazdă, Irina.

Eu sunt Alina și am o confesiune de făcut. Sunt dependentă de cărți (evident, nu?) și de discuțiile despre cărți. Dacă și tu ești în aceeași situație, rămâne stabilit: Storia Books ne dă întâlnire la următorul Pop-Up Book Club din septembrie! Ne vedem acolo!