Lady Smoke (Prințesa de cenușă #2), de Laura Sebastian (fragment în avanpremieră)

Lady Smoke, continuarea romanului Prințesa de cenușă, este un dark fantasy despre un tron furat cu violență și o fată care trebuie să lupte pentru a-l înapoia poporului ei.

Kaiserul a omorât-o pe mama Theodosiei, Regina de Foc, când Theo avea doar șase ani. A pus stăpânire pe țara ei și a ținut-o prizonieră, încoronând-o drept Prințesa de cenușă – un animal de companie cu care să se joace și pe care să-l umilească vreme de zece ani. Dar s-a terminat. Kaiserul și-a considerat prizoniera slabă și lipsită de apărare. Nu și-a dat seama că o minte ascuțită este cea mai letală armă.

Theo nu mai poartă o coroană de cenușă. Și-a luat înapoi titlul de drept și un ostatic – pe prințul Søren. Dar poporul ei rămâne înrobit Kaiserului, iar ea e acum la mii de kilometri distanță de ei și de tronul său.

Pentru a recupera totul, va avea nevoie de o armată. Doar că, pentru a face rost de o armată, trebuie să aibă încredere în mătușa ei, temutul pirat Dragonsbane. Și conform lui Dragonsbane, o armată se poate obține doar dacă Theo se căsătorește. Ceva ce o regină astreană nu a făcut vreodată. Theo știe că libertatea vine cu un preț, dar e determinată să găsească o cale prin care să-și salveze țara fără să se piardă pe sine însăși.

Capitolul I: Singură

SIMT PE LIMBĂ DULCEAȚA cafelei aromate, preparată cu o lingură generoasă de miere. Așa cum o cere mereu Crescentia. Stăm în pavilion, așa cum am mai stat de o mie de ori înainte, cu ceștile de porțelan aburinde în mâini, pentru a ne proteja de răcoarea din aerul de seară. Pentru o clipă, pare exact ca înainte, o liniște confortabilă plutind în întunericul care ne înconjoară. Mi-a fost dor să vorbesc cu ea, mi-a fost dor și de asta – cum putem sta împreună fără a simți nevoia să umplem tăcerea cu discuții lipsite de sens.

Dar e o prostie. Cum să-mi fie dor de Cress, când ea stă chiar în fața mea?

Râde de parcă mi-ar putea citi gândurile și își așază ceașca pe farfurioară cu un zăngănit care îmi vibrează în oase. Se apleacă peste masa poleită ca să-mi ia mână liberă într-ale ei.

— Oh, Thora, spune cu glasul cântându-mi numele fals ca pe o melodie. Și mie mi-a fost dor de tine. Dar data viitoare nu îmi va mai fi.

Înainte să înţeleg sensul vorbelor ei, lumina de deasupra se schimbă, soarele devine tot mai strălucitor, până când e pe deplin luminată, fiecare centimetru groaznic din ea. Gâtul carbonizat și descuamat, ars până la înnegrire de Encatrio pe care i l-am dat, părul alb şi fragil, buzele gri și sfărâmicioase asemenea coroanei de cenușă pe care obișnuiam să o port.

Frica și vinovăția mă copleșesc când îmi aduc aminte. Îmi amintesc ce i-am făcut; îmi amintesc de ce am făcut-o. Îmi amintesc fața ei de cealaltă parte a gratiilor celulei mele, plină de furie când îmi spunea că va aplauda la moartea mea. Îmi amintesc că gratiile erau fierbinți acolo unde le atinsese.

Încerc să-mi retrag mâna, dar ea mi-o prinde repede, în timp ce zâmbetul ei de prințesă din povești scoate la iveală colți pătați cu cenușă și sânge. Îi simt pielea fierbinte, mai fierbinte chiar decât a lui Blaise. E focul însuși pe pielea mea și încerc să țip, dar nu iese niciun sunet. Nu îmi mai simt mâna și sunt ușurată o secundă, până mă uit în jos și văd că s-a transformat în cenușă, praf sfărâmat în prinsoarea lui Cress. Focul își face drum pe braț în sus și coboară pe celălalt, răspândindu-se pe piept, pe torace, pe picioare și pe tălpi. Capul îmi ia foc la sfârșit și ultimul lucru pe care îl văd este Cress, cu zâmbetul ei monstruos.

— Uite, nu e mai bine așa? Acum, nimeni nu te va lua drept regină.

Când mă trezesc, pielea mi-e udă leoarcă, așternuturile de bumbac sunt prinse în jurul picioarelor și ude de transpirație. Stomacul mi se agită, amenințând să se reverse, deși nu sunt sigură că am mâncat ceva ce ar putea fi vărsat, în afară de câteva coji de pâine seara trecută. Mă ridic în capul oaselor, cu o mână pe stomac pentru a-l liniști și clipind ca să-mi ajut ochii să se adapteze la întuneric.

Îmi ia un moment să-mi dau seama că nu sunt în patul meu, nici în camera mea, nu sunt nici măcar în palat. Spațiul este mai mic, patul e doar puțin mai mare decât un culcuș îngust, cu o saltea subțire, așternuturi roase și o pătură. Stomacul mi se mișcă într-o parte, rostogolindu-se într-un fel care-mi produce greață până când îmi dau seama că nu e deloc stomacul – întreaga încăpere se clatină dintr-o parte în alta. Stomacul doar oglindește mișcarea.

Evenimentele din ultimele două zile mi se strecoară înapoi în minte. Temnița, procesul Kaiserului, Elpis murind la picioarele mele. Îmi amintesc cum m-a salvat Søren, pentru ca apoi el însuși să fie întemnițat. Imediat ce-mi vine acest gând, îl alung. Există o mulţime de lucruri de care să mă simt vinovată – luarea lui Søren ca ostatic nu poate fi unul dintre ele.

Sunt pe vasul Smoke, îmi amintesc, în drum spre ruinele din Anglamar, ca să încep recucerirea Astreei. Sunt în cabina mea, singură și în siguranță, în vreme ce Søren este ținut în lanțuri în carceră.

Închid ochii și îmi las capul în palme, dar imediat ce fac asta, îmi apare în minte chipul lui Cress, toată numai obraji roz și gropițe și ochi gri larg deschiși, exact așa cum arăta prima oară când am întâlnit-o. Inima îmi zvâcnește în piept la gândul fetei care era, al fetei care eram şi care s-a agățat de ea pentru că era singura salvare în viaţa mea de coșmar. Prea rapid, acea imagine cu Cress este înlocuită cu ea așa cum am văzut-o ultima oară, cu ură în ochii gri și reci și cu pielea gâtului carbonizată și desprinsă în fâșii.

Nu ar fi trebuit să supraviețuiască otrăvii. Dacă nu aș fi văzut-o cu propriii mei ochi, nu aș fi crezut. O parte din mine e ușurată, deși cealaltă parte nu va uita niciodată cum s-a uitat la mine când a promis să radă Astrea de pe fața pământului, cum a spus că-l va ruga pe Kaiser să-i dea voie să-mi păstreze capul după ce mă vor executa.

Mă trântesc pe spate, lovind cu zgomot perna subțire. Mă doare tot corpul de oboseală, dar mintea îmi e un vârtej care nu dă semne că s-ar liniști. Totuși închid ochii strâns și încerc să blochez toate gândurile despre Cress, deși ea zăbovește pe margini, fantoma unei prezențe.

Camera e prea tăcută – atât de tăcută, încât capătă o sonoritate proprie. O aud în lipsa respiraţiilor Umbrelor mele, a mișcărilor abia perceptibile pe care le făceau, în lipsa şoaptelor dintre ei. Este o liniște asurzitoare. Mă întorc pe o parte, apoi pe cealaltă. Tremur și strâng pătura mai tare în jurul meu; simt iar focul atingerii lui Cress și arunc de tot pătura, care cade grămadă pe podea.

Nu pot să adorm. Cobor din pat și găsesc pelerina groasă de lână pe care mi-a lăsat-o Dragonsbane în cabină. Mi-o pun peste cămașa de noapte. Mă înghite, atârnând până la glezne, comodă și lipsită de formă. Materialul se destramă și a fost peticită de atât de multe ori, încât mă îndoiesc că a mai rămas ceva din pelerina de la început, dar tot o prefer rochiilor de mătase fină pe care Kaiserul mă obliga să le port.

Ca de fiecare dată, gândul la Kaiser îmi alimentează flacăra de furie din stomac până când ajunge să pârjolească totul în mine, transformându-mi sângele în lavă. E un sentiment care mă înspăimântă, chiar și când îl savurez. Blaise mi-a promis odată că voi aprinde focul care îl va transforma pe Kaiserul în cenușă și nu cred că sentimentul acesta va trece până nu o voi face.

 

Capitolul II: Siguranță

CORIDOARELE DE PE SMOKE sunt pustii și tăcute, fără un suflet la vedere. Singurul sunet este troncănitul ușor al pașilor de deasupra și vacarmul mut al valurilor care se sparg de carenă. Trec de un hol, apoi de altul, căutând o cale să urc pe punte, înainte să-mi dau seama că sunt pierdută fără de speranță. Deși în timpul turului pe care mi l-a făcut Dragonsbane mai devreme am crezut că mi-am făcut o idee despre configurația vasului, la ora aceasta pare un loc complet diferit. Privesc peste umăr, așteptându-mă să zăresc o Umbră, dar îmi dau seama că ele nu mai sunt. Nu mai e nimeni.

Timp de zece ani, prezența altora a fost o greutate constantă pe umerii mei, care m-a sufocat. Mi-am dorit cu nesaț ziua în care să scap și să pot fi, în sfârșit, singură. Acum, totuși, o parte din mine simte lipsa companiei permanente. Cel puțin Umbrele m-ar ajuta să nu mă rătăcesc.

În sfârșit, după alte câteva întoarceri, găsesc niște scări abrupte care duc direct pe punte. Treptele sunt șubrede și zgomotoase și le urc încet, îngrozită că m-ar putea auzi cineva și ar veni să mă prindă. Trebuie să-mi reamintesc că nu mă mai furișez – sunt liberă să mă plimb după cum poftesc.

Deschid ușa și aerul mării îmi biciuiește fața, suflându-mi părul în toate direcțiile. Îl așez la loc cu o mână ca să-l ţin departe de ochi, iar cu cealaltă îmi strâng pelerina mai aproape. Nu mi-am dat seama cât de stătut era aerul de sub punte până când nu mi-a intrat în plămâni aerul proaspăt.

Aici, sus, sunt câțiva membri ai echipajului care muncesc, un echipaj mic care se asigură că Smoke nu deviază de la curs sau nu se scufundă în miez de noapte, dar sunt cu toții prea confuzi și concentrați pe treburile lor ca să-mi arunce mai mult de-o privire când trec pe lângă ei.

Noaptea e rece, mai ales cu vântul care izbește violent apa. Îmi încrucișez brațele pe piept în timp ce îmi croiesc drum spre proră.

S-ar putea ca încă să mă mai adaptez la singurătate, dar nu cred că mă voi sătura vreodată de asta: cerul deschis peste tot deasupra mea. Fără pereți, fără restricții. Doar aer și mare și stele. Sus, cerul e împânzit de stele, atât de multe, încât e greu să aleg una anume. Artemisia mi-a spus că marinarii folosesc stelele ca să se orienteze, dar nu-mi pot imagina cum este posibil un astfel de lucru. Sunt prea multe ca să înțelegi ceva.

Prora vasului nu este atât de goală pe cât speram. Lângă balustrada din față, o siluetă singuratică, cu umerii aplecați, privește la oceanul de dedesubt. Înainte chiar să ajung destul de aproape ca să-i disting vreuna dintre trăsături, știu că e Blaise. El e singura persoană pe care o cunosc care poate să lâncezească în timp ce emană o energie atât de debordantă.

Sunt cuprinsă de ușurare și grăbesc pasul spre el.

— Blaise, spun atingându-i brațul.

Căldura pielii lui și faptul că e treaz la această oră îmi fac mintea mea să o ia în toate direcțiile, dar refuz să îi dau voie. Nu acum. Acum doar am nevoie de cel mai vechi prieten al meu.

Se întoarce spre mine, surprins, apoi zâmbește, deși puţin mai nesigur decât eram obișnuită.

Nu am mai vorbit de când am urcat la bord, în această după-amiază, și o parte din mine s-a temut de momentul acesta. Trebuie să știe că am inversat ceștile pe drum, dându-i lui ceaiul în care amestecase un medicament de dormit pentru mine. Trebuie să știe de ce am făcut-o. Asta nu este o conversație pe care să vreau să o am acum.

– N-ai putut dormi? mă întreabă privind în jur, după care se uită iar la mine.

Deschide gura, dar o închide din nou. Își drege glasul.

– Poate fi dificil până te obișnuiești să dormi pe o navă. Cu balansul și cu sunetul valurilor…

– Nu e asta, zic.

Vreau să-i spun despre coșmarul meu, dar deja îmi pot imagina ce va răspunde. A fost doar un vis, va spune. Nu a fost real. Cress nu e aici, nu îți poate face rău.

Oricât de adevărat ar fi, nu mă pot convinge să și cred asta.

Pe urmele flăcării, de Hafsah Faizal (fragment în avanpremieră)

În septembrie călătorim în regatul Arawiyei alături de Zafira și Nasir! Inspirată de vechea Arabie, Pe urmele flăcării, primul roman din seria Nisipurile din Arawiya, este un debut palpitant despre revelații, iubire, onoare, învingerea temerilor și despre asumarea propriei identități.

Oamenii trăiau pentru că ea ucidea.
Oamenii mureau pentru că el trăia.

Zafira este Vânătorul, deghizată în bărbat când se aventurează în blestemata pădure Arz pentru a-și hrăni poporul. Nasir este Prințul Morții și îi asasinează pe cei suficient de nebuni ca să-l înfrunte pe autoritarul său tată, sultanul.

Dacă oamenii vor descoperi că Zafira e o fată, realizările ei nu vor mai conta; dacă Nasir va da dovadă de compasiune, tatăl lui îl va pedepsi în cele mai brutale moduri cu putință.

Și Zafira, și Nasir sunt adevărate legende în regatul Arawiyei ― dar niciunul dintre ei nu-și dorește asta.

Războiul stă să izbucnească și ținutul Arz înaintează în fiecare zi, cucerind pământul și absorbindu-l în umbră. Când Zafira pornește în căutarea unui artefact pierdut care să redea magia lumii ei suferinde și să oprească Arzul, Nasir e trimis de sultan într-o misiune asemănătoare: să recupereze artefactul și să-l ucidă pe Vânător. 

Iubirea e pentru copii, a grăit copila.

Moartea e pentru nebuni, a grăit umbra.

Bezna e destinul meu, a rostit băiatul.

Credința e căderea mea, a grăit vulturul.

Suferința e soarta noastră, a zis frumusețea.

Și cu toții se înșelau amarnic.

 

Oamenii trăiau pentru că ea ucidea. Și dacă asta însemna să înfrunte tărâmul Arz chiar și acolo unde soarelui îi era teamă să răsară, atunci așa să fie.

Uneori, într-o zi mai bună, Zafira bint Iskandar se credea mai curajoasă decât soarele însuși. În cea mai mare parte a timpului, nu mai aștepta ca veșnic întunecatul Arz să rămână în urma ei și se înfigea hotărâtă în câmpiile din califatul ei, cu zăpada lor blestemată cu tot.

Azi era una dintre zilele acelea, în ciuda coarnelor pe care le simțea tăioase în palme. S-a eliberat din închisoarea blestemată a pădurii, prefăcându-se că oftatul se datorează unei misiuni îndeplinite, nicidecum unei spaime cuibărite adâns în inima ei. Soarele dimineții a întâmpinat-o sărutându-i obrajii.

Marhaba1 și ție, lașule.

Lumina zilei era mereu palidă în califatul Demenhur, pentru că soarele însuși nu știa ce să facă în privința zăpezii care ar fi trebuit să fie nisip.

Înaintea ochilor ei, marea albă se vălurea moale și neatinsă, oferindu-i un moment de satisfacție în singurătate, chiar dacă degetele de la picioare îi amorțiseră, iar aerul rece o strângea de nas. Căci într-un califat unde exista pericolul ca acțiunile unei femei să se întoarcă împotrivă-i, nu era deloc ușor să te prefaci a fi bărbat. Mai ales când avea rotunjimi, glas și umblet de femeie.

Trăgea după ea carcasa cerbului, lăsând în urmă o urmă de abur și o dâră însângerată în zăpadă. În aer plutea o promisiune. O neclintire bizară a pământului și a copacilor șoptitori.

Nu e nimic. Paranoia avea felul ei de a se insinua exact când și-o dorea mai puțin. O copleșeau emoțiile din cauza nunții care se apropia, asta era tot.

Sukkar a nechezat de lângă parul putrezit de care-l priponise, una cu împrejurimile, în veșmântul lui aproape alb. Cât timp fata i-a legat repede cerbul de șa, armăsarul a rămas cuminte, la fel de dulce ca numele pe care i-l dăduse2.

– Am avut noroc la vânătoare azi, i-a spus ea calului care n-o ajutase cu nimic. Apoi i s-a suit în spinare.

Sukkar n-a reacționat, mulțumindu-se să scruteze depărtarea înspre Arz ca și cum vreun ifrit3 ar fi urmat să sară de undeva și să-l înghită cu totul.

– Ticălosule, a zis Zafira, cu un zâmbet pe buzele amorțite.

Deși erau cu toții niște lași când venea vorba despre pădure — fiecare dintre cele cinci califate care formau Arawiya se temeau de Arz, căci acesta mărginea și acele tărâmuri. Era un blestem pe care-l împărțeau de când pământurilor li se furase magia. Baba4 o învățase pe Zafira că Arz era, în multe feluri, doar o pădure. O învățase cum să se folosească de aceasta în avantajul propriu. O învățase cum să creadă că poate îmblânzi pădurea, deși, în realitate, nu putea. Nimeni nu putea.

Moartea lui o dovedea cu vârf și îndesat.

Zafira l-a cârmit pe Sukkar departe de pădure, spre luminiș, pătrunzând mai adânc în Demenhur. Dar ținutul Arz cerea întotdeauna să-l privești încă o dată. Fata s-a oprit și s-a răsucit.

Pădurea o privea. Respira. Copacii ei scheletici își întindeau degetele noduroase în umbra rotitoare.

Unii spuneau că pădurea devora oameni așa cum vulturii devorau cadavrele. Cu toate acestea Zafira se-ntorcea, zi după zi, vânătoare după vânătoare. Era conștientă că fiecare incursiune putea fi ultima și, deși jurase că nu se teme prea tare, cea mai mare spaimă era să nu cumva să se rătăcească.

Totuși. Undeva, pe dinăuntrul ei, era o vibrație care o făcea să savureze vizitele acestea în miezul întunericului. Ura ținutul Arz. Îl ura atât de mult, încât tânjea după el.

– Ahh, avem timp să ne holbăm la Arz în fiecare zi nenorocită, i-a zis lui Sukkar, cu un tremur în glas. Trebuie să ne-ntoarcem până la nuntă, ori Yasmine o să ne taie capetele.

Nu că lui Sukkar i-ar fi păsat. Zafira a plescăit și l-a mânat înainte. Mușchii încordați ai calului s-au relaxat pe măsură ce distanța dintre ei și Arz creștea.

Asta până când aerul s-a îngreunat de o altă prezență.

Fetei i s-a zbârlit părut de pe ceafă. A aruncat o privire îngrijorată peste umăr. Ținutul Arz se holba la ei, parcă respirând întretăiat. Nu — oricine ar fi fost, se afla aici, în Demenhur, imitând tăcerea aproape la fel de bine ca ea.

Aproape.

Lucrul de care se temea mai tare decât de a se rătăci în Arz era că va fi prinsă de cineva care să dea în vileag că nu era vânător, ci vânătoreasă, o fată de 17 ani ascunsă sub pelerina misterioasă și greoaie a tatălui său, de fiecare dată când ieșea la vânătoare. Atunci va fi abandonată și toate victoriile ei luate în derâdere. Identitatea ei va fi dezvăluită cu răutate.

 

Oamenii mureau pentru că el trăia. Și dacă aceasta era singura cale de a supraviețui, atunci așa să fie.

Acum trei nopți fusese un viscol neobișnuit de puternic în califatul vecin, Demenhur, iar în Sarasin era mai frig din cauza asta. Combinația dintre căldura deșertului și răcoarea ciudată îi zgâlțâia oasele lui Nasir, dar se afla aici, departe de căminul său din Fortăreața Sultanului, mica fâșie de pământ de unde sultanul conducea cele cinci califate ale Arawiyei.

Misiunile în Sarasin îi aduceau lui Nasir un soi pe nostalgie pe care n-o putea înțelege. Deși nu trăise vreodată acolo, era califatul strămoșilor săi, iar asta era și familiar, și bizar în același timp.

Venea aici pentru un singur lucru: crima.


1 Cuvânt în limba arabă care echivalează cu „Bun venit”, „Salutare”. Este format din Mar (Dumnezeu) și haba (iubire). Așadar, Dumnezeu este iubire (n. t.).

2 Sukkar înseamnă „zahăr”, în limba arabă (n. t.).

3 Ifrit – personaj din mitologia arabă, un fel de spirit supranatural (n. t.).

4 Baba – tată, în limba arabă (n. t.).

9 lucruri pe care nu le știai despre Evan Hansen

Anxietatea este o constantă în viața lui Evan Hansen. Îl însoțește zi de zi, noapte de noapte. Îl împiedică să își facă prieteni sau să își împărtășească părerile cu cei din jur. Ridică o barieră la școală, unde devine băiatul invizibil, care întotdeauna mănâncă singur la cantină și nu îndrăznește să îi privească pe ceilalți elevi în ochi, de teama unei respingeri sau a unei glume ce l-ar avea pe el drept țintă. Îi distruge treptat viața, voința de a fi văzut, acceptat, iubit, înțeles și apreciat. Până într-o zi, când o scrisoare rătăcită îl scoate din umbra anonimatului și îl împinge în lumina reflectoarelor.

Povestea lui începe prin trei cuvinte: (Dragă Evan Hansen) și se termină cu cinci (Mai aproape de ceva adevărat). Dar ce se ascunde la mijloc? Cine este băiatul ce se teme să își roage colegii să îi semneze ghipsul? Cine este băiatul care preferă minciuna în locul adevărului?

Secretele vor fi elucidate pe parcurs, dar, dacă ai întrebări/curiozități sau vrei să te întâlnești cu un grup de cititori pasionați, dependenți de dulciuri, lecturi captivante și povești nemuritoare, te așteptăm pe 4 septembrie la o nouă ediție Pop-Up Book Club, unde vom discuta despre Evan Hansen!

Până atunci, dacă încă nu ai citit romanul sau nu știi dacă ar trebui (sau nu) să ai încredere în Evan, știai că…

1. Numele lui complet este Mark Evan Hansen? Inițialele formează cuvântul „meh”, un soi de ridicare din umeri; din păcate, cam la asta se reduce reacția societății când apare Evan. Întotdeauna le spune profesorilor să ignore prenumele Mark: astfel, „meh” devine „eh”, ce presupune căutarea unei aprobări sau a unei confirmări.

2. A fost ucenic de pădurar? A învățat totul despre Ellison Park, despre ecosistemele sale, geografie, resurse naturale, acumulând chiar și câteva noțiuni de istorie, în cazul în care un turist i-ar fi pus o întrebare, dar și pentru propria curiozitate. Apoi, pentru eventuale urgențe, a dobândit câteva cunoștințe de prim-ajutor și s-a pus la curent cu toate legile în vigoare, acționând ca un fel de polițist sub acoperire, asigurându-se că toate regulile sunt respectate și că parcul este un loc primitor și curat, un refugiu idea pentru un tânăr ce evită aproape orice formă de interacțiune socială.

3. Nu știe cum să reacționeze când se întâlnește cu Moartea? Poate că Esther Solar, protagonista romanului O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri, i-ar putea oferi câteva sfaturi. Pentru Evan, oricât de incredibil pare la prima vedere, Moartea este o variabilă necunoscută a vieții. Îi acceptă existența și este conștient de urmări, de durerea și neliniștea ce o însoțește. Știe că este respinsă, detestată sau ignorată, o hoață de suflete și de bucurie, însă nu îi poate percepe influența, nu cât timp este împins într-o rețea vastă de intrigi și minciuni, creată chiar de el din teama de a rosti adevărul.

4. Salivează doar gândindu-se cât de delicios era acel taco coreean cumpărat de la toneta din apropierea parcului? Cine știe… poate că și cel pregătit de mama lui o să fie la fel de bun.

5. Întotdeauna a preferat noaptea în detrimentul zilei? De ce? Pentru că noaptea e OK să stai adăpostit la tine acasă. În timpul zilei, lumea așteaptă să ieși afară și să umbli, să socializezi și să îți împărtășești gândurile. Noaptea îl protejează pe Evan Hansen și este o aliată de nădejde, dar cât timp va trece până va realiza că se află într-o închisoare, iar el este singurul care deține cheia?

6. Nu se supără când cineva îl jignește sau îl ironizează? Jared este un prieten îndepărtat de familie, transformat brusc în aliatul lui Evan după rostirea primei minciuni. Chiar dacă „bunul lui prieten” îl tratează cu dispreț sau superioritate, oferindu-i sfaturi periculoase, cu consecințe grave, Evan nu îl condamnă pentru comportamentul său nepotrivit. Devine parțial dependent de o legătură ce îi intensifică anxietatea: dacă Jared îl trădează sau dacă refuză să îi mai răspundă la mesaje, va pierde o persoană importantă din viața sa, o constantă și, oricât de mult îl doare să recunoască, singurul coleg ce l-a văzut înainte să devină un fenomen viral. Pentru Jared, Evan Hansen nu a fost niciodată băiatul invizibil.

7. S-a încuiat în baie în ziua în care a dat examenul pentru permisul auto? Din punctul lui de vedere, e un miracol că lumea mai ajunge unde se presupune că trebuie să ajungă fără să se rănească sau să-i rănească pe ceilalți, pentru că multe dintre lucrurile oribile care s-ar putea întâmpla (nu le vom înșira, pentru că lista lui Evan este foarte lungă), pot avea loc atunci când te afli la volan.

8. Vorbește rar cu tatăl lui, care acum are o familie nouă, în timp ce mama sa vine târziu de la serviciu și încearcă „să-l repare”. Prin terapie, scrisori și concursuri de creație. Prin sfaturi ce par desprinse din revistele de specialitate, nepotrivite pentru situația în care se află Evan.

9. Este sensibil, emotiv și sufletist. Minciunile au un efect devastator asupra lui, îi fac fizic rău. De ce le rostește? Pentru că a fost prins la cotitură. Pentru că vrea să-i ajute pe ce din jur. Pentru că vrea să înlocuiască amintirile urâte, greu de acceptat, cu povești noi, pline de speranță și de bucurie.

Pentru că este Evan Hansen. Nu „meh”, nici măcar „eh”.
Evan Hansen: băiat invizibil, ucenic de pădurar, fenomen viral, prieten de nădejde și tânăr dependent de scris.

Maria Dumitru, That Dreamer: De ce să vii la Pop-Up Book Club?

Evan Hansen se gândește cu nerăbdare și, trebuie să recunoaștem, cu puțină teamă, la întâlnirea de pe 4 septembrie de la Coftale. O să vorbească în public. O să își împărtășească temerile. O să divulge câteva secrete. Și o să râdă… cum nu a mai făcut-o de foarte mult timp.

Povestea fostului ucenic de pădurar cuprinde scrisori rătăcite, drame de familie, o soră circumspectă, un frate respins de societate și o luptă îndelungată cu anxietatea.

Evan participă pentru prima oară la Pop-Up Book Club și nu știe ce îl așteaptă. Pentru el, dar și pentru cititorii care încă nu îndrăznesc să participe la întâlnirile literare powered by Storia Books, am pregătit un mic ghid și o „mărturisire” de la Alina Munteanu, The Rockstar Reader (sneak peek: dulciuri, voie bună, glume și amintiri neprețuite).

Daaaaaar… mai avem o surpriză pentru voi! Maria Dumitru, That Dreamer (@mariathatdreamer), este și ea „dependentă” de Pop-Up Book Club!

De ce îmi place Pop-Up Book Club? În primul rȃnd, fetele de la editură, împreună cu Irina, sunt minunate, iar cititorii de la fiecare ediție sunt la fel de pasionați ca mine, ceea ce mă face să mă simt excelent.

În al doilea rȃnd, cărțile de la Storia Books nu sunt doar cărți superbe și atȃt; ele reprezintă și pretexte pentru discuții mult mai ample.

De ce merg la aceste cluburi de carte? Pentru că sunt mișto! Pe lȃngă faptul că sunt „mișto”, să te afli într-un loc liniștitor și magic, înconjurat de cărți, cu o cană de cafea sau ceai în față, discutând aprins despre planul lui Cardan, desenele lui Shadow sau personalitatea Theodosiei, cu persoane extraordinare, îți oferă un sentiment de fericire sufletească și, mai presus de toate, plăcerea de a aparține.

Sunt extrem de recunoscătoare pentru faptul că am găsit această comunitate uimitoare și că mă considerați un book clubber devotat. Mulțumesc!

Alina Munteanu, The Rockstar Reader: De ce să vii la Pop-Up Book Club?

Cluburile de carte nu trebuie să fie o provocare sau un motiv de îngrijorare pentru cititori. Știm că prima întâlnire strânge cele mai multe emoții și întrebări. Cu cine am să mă văd la Pop-Up Book Club? Am să mă înțeleg cu ceilalți cititori? Se vor supăra dacă am o părere diferită de a lor? Ce se întâmplă dacă nu am citit cartea pentru club?

Pasul 1: Respiră. Relaxează-te. Cititorii nu sunt ființe supranaturale, chiar dacă își doresc să viziteze Tărâmul Zânelor sau să fie acceptați la Academia Vocans, unde sunt pregătiți în meșteșugul invocării demonilor.

Pasul 2: Citește cartea selectată pentru Pop-Up Book Club din plăcere, niciodată din obligație. Ne plac dezbaterile și vrem să cunoaștem motivele pentru care v-a plăcut (sau nu) o carte. În plus, poți participa la Pop-Up Book Club și dacă nu ai citit cartea (evităm spoilerele).

Pasul 3: Curaj! Interacționează pe Instagram sau pe Facebook cu cititorii care plănuiesc să vină la Pop-Up Book Club. Poate că și lor este de teamă sau nu îndrăznesc să vină singuri la următoarea întâlnire.

Pasul 4: Dulciuri, atmosferă veselă, discuții interesante + descoperă cele mai cozy cafenele din București, potrivite pentru cititorii rătăciți, mereu cu nasul între coperte.

Încă eziți și nu știi dacă să dai join sau interested la event? Alina Munteanu (@rockstar_reader) ne împărtășește cum a devenit „dependentă” de Pop-Up Book Club!

Cuvinte în albastru intens. British Council.

Așa a început povestea aventurilor la Pop-Up Book Club by Storia Books.

Am întârziat. M-am rătăcit și desrătăcit de câteva ori până am ajuns la British. Am mers cu cartea doar pe jumătate citită. Îmi tremurau mâinile de emoție că aveam să cunosc oameni noi. Am făcut pachet frica, am trimis-o acasă și m-am lăsat cuprinsă de entuziasm. Cunoșteam oameni noi, oameni cu care împărtășeam aceeași iubire pentru cărți. De ce să-mi fie frică?

După un an situația se prezintă cam așa: am traversat 8 universuri literare, am vizitat mai multe cafenele și ceainării din București, ne-am super-mega-ultra îndrăgostit de Cardan (ups, spoiler!) și am legat multe prietenii frumoase între noi, iubitorii de carte, booktuberi sau bookstagrameri.

8 cărți minunate pe care le-am devorat, pe unele mai lent, pe altele într-o singură noapte. Am iubit anticariatele alături de Rachel și Henri, l-am căutat pe Shadow, artistul local de graffiti, am îndrăgit cel mai popular webcomic al Elizei, ne-am îndrăgostit de Cardan și Jude, am purtat coroana de cenușă a Theodosiei, am văzut ce înseamnă să treci printr-un episod traumatizant de abuz și am depășit frică după frică alături de doi îndrăgostiți și o pisică neagră. Pe scurt, 8 întâlniri minunate cu persoane minunate și cea mai cool gazdă, Irina.

Eu sunt Alina și am o confesiune de făcut. Sunt dependentă de cărți (evident, nu?) și de discuțiile despre cărți. Dacă și tu ești în aceeași situație, rămâne stabilit: Storia Books ne dă întâlnire la următorul Pop-Up Book Club din septembrie! Ne vedem acolo!